O numiseră Nicoleta pentru că maică-sa o abandonase în ziua de Sfântul de Nicolae, cu cordonul ombilical încă atârnând, în scara unui bloc din Militari. Era cât o boabă de mazăre, înfășurată toată în cârpe sângerânde ce păstrau urme de placentă, murdară și a nimănui, așteptând să ajungă printre îngeri.

Și poate că Nicoleta ar fi rămas doar o amintire dacă tanti Geta de la parter nu s-ar fi trezit, alertată de lătratul mult prea agitatului ei pechinez, care simțise că ceva se petrecea în scara blocului.

Într-o Cutie de carton așezată lângă lift se mișca o chestie, scoțând sunete înfundate. Ce să fie, s-a întrebat tanti Geta, neîndrăznind să se apropie.

Noroc cu pechinezul cel agresiv care, atras de mirosul de sânge, a început să cotrobăie cu nasul lui curios prin cutia zgomotoasă.

-Doamne ferește, e un copil acolo ! a țipat femeia, alertând și alți vecini fără somn.

Se făcuse cerc în jurul copilei, fiecare dându-și cu părerea și așteptând ca cineva să vină cu o idee.

-Poate se întoarce după el. Eu zic să mai așteptăm.

-Aiurea, l-a abandonat aici.

-Să chemăm poliția.

Peste două ore protecția copilului prelua cutia transportând-o la cel mai apropiat spital. Copilul începea să-și piardă puținele puteri cu care îl înzestrase o mamă iresponsabilă care-i dorise moartea.

Era zi de sărbătoare, Sfântul Nicolae fiind ocupat cu umplerea ghetuțelor pregătite de cu seară.

Medicul de gardă a examinat-o sumar pe micuța din cutie, uimit de faptul că supraviețuise atâtea ore :

-S-o spele cineva, miroase ca un șobolan mort.

Plămânii ei prematuri aveau nevoie de oxigen dar, mai presus de toate, corpul cerea îmbrățișarea și dragostea unei mame.

Dar Moș Nicolae avea tolba plină de lucruri nu de sentimente și, oricum, mica făptură abia născută, nu era încă pe lista lui de copii ascultători ca să primească vreun cadou.

-Dacă supraviețuiește până mâine, e mare minune, și-a spus neonatologul, sătul de atâta mizerie umană. Altele se chinuie o viață să facă un copil și nenorocitele astea îi abandonează ca pe niște animale. Viața e nedreaptă !

Mititica a trăit, deși nimănui nu părea să-i pese de acest miracol. Era un alt suflet chinuit prin case de copii și aruncat în ghearele unei societăți care nu-l dorea.

Copii plimbați de la un stăpân la altul, cu fețele lor oglindind perfect mizeria din orfelinatele românești.

Nicoleta împlinise doi ani când a fost dată în plasament unei familii care își câștiga existența din ajutoarele pe care statul le oferea asistenților maternali, un fel de oameni plătiți să devină părinți temporari.

Costică și Elena mai aveau în îngrijire trei copii, dar niște bani în plus nu stricau. Nicoleta abia dacă reușea să scoată câteva sunete nearticulate la cei doi ani împliniți, dar nici că era cineva îngrijorat de acest aspect. Învațase de una singură să meargă în picioare, însă un defect din naștere îi îngreuna pașii, făcând-o să calce temător și nefiresc.

-E handicapată ? întrebase Elena, asistenta maternală. În cazul ăsta primim mai mulți bani, nu ?

-Nu e handicapată, trebuie doar să poarte niște ghete speciale, ortopedice, ca să-i corecteze mersul. A avut o problemă cu șoldurile, o displazie mai severă la naștere.

Dar cine să-i cumpere acele ghetuțe de care avea atâta nevoie ? Familia care era plătită să o îngrijească, avea nevoie de bani ca să își zugrăvească pereții casei, nicidecum nu-i putea oferi Nicoletei ghete ortopedice. Oricum nu ieșea niciodată din casă, deci cine o vedea călcând strâmb ?

Până la vârsta de 6 ani fetița schimbase mai mulți asistenți maternali, fără să cunoască ce-i ăla atașament emoțional, fiind străină de orice sentiment. Speraseră că cineva o va adopta, dar familiile doreau copii sănătoși, fără vicii ascunse.

Ori Nicoleta încă păstra acel schiopătat vizibil pentru că nimeni nu se îngrijise să i-l corecteze, iar lumea îl cataloga drept handicap, plasând-o la coada preferințelor pentru adopție.

Domnul Marin își pierduse soția și fiica în ziua de Sfântul Nicolae, într-un cumplit accident de mașină, pe care chiar el îl provocase. Așa se face că la imensa durere a pierderii suferite se adăugase și un dosar penal pentru ucidere din culpă.

Din tată și soț model, devenise infractor, nevoit să își îngroape familia într-o zi în care toți oamenii petreceau și erau fericiți.

Fusese comdamnat la doi cu suspendare, dar ar fi acceptat cu bucurie o moarte prin spânzurare, pentru că de unul singur nu reușise să și-o provoace.

Trecuseră doi ani de la acea blestemată zi de Sfântul Nicolae în care viața lui luase drumul disperării. Abia întors de la cimitir, a fost oprit de un bărbat care l-a întrebat dacă nu ar dori să facă o donație pentru un centru de copii.

-Dă-mi pace, i-a răspuns morocănos.

Mintea lui era concentrată să producă și mai multă durere și suferință, de parcă accidentul s-ar fi petrecut cu câteva clipe în urmă.

În noaptea aceea a avut un vis ciudat – o fetiță pe nume Nicoleta îi spunea tată.

A intrat în primul magazin care i-a ieșit în cale, a cumpărat câteva plase cu dulciuri și fructe și s-a oprit la poarta singurului orfelinat pe care îl cunoștea.

-Vreau să las câteva lucruri pentru copii, i-a spus portarului.

-Puteți întra să le oferiți chiar dumneavoastră.

Domnul Marin a ezitat, nu era pregătit să se uite în ochii unor copii nefericiți. Dar câteva răsete care au răzbătut până la el, i-au dat curaj. Poate că nu era doar tristețe în casele de copii.

-Cum te cheamă ? a întrebat-o pe micuța care își trăgea piciorul ca să ajungă mai degrabă la cadouri.

-Nicoleta.

-Înseamnă că astăzi este ziua ta, la mulți ani !

Fetița nu i-a răspuns, era prea ocupată să descopere gustul unei ciocolate aerate cu alune de pădure.

-Mă pișcă la limbă chestia asta și pocnește în gură ! Îmi place.

Domnul Marin a mângâiat-o pe creștet. Uitase cum se simte apropierea unui copil.

Peste câteva zile s-a întors din nou pentru Nicoleta. Era ceva în copila asta care îi dădea un sentiment de liniște și de alinare. De când o întâlnise, plângea mai puțin la cimitir.

Ba chiar începuse să povestea despre ea la mormântul soției.

-Ce-ai zice dacă aș adopta-o? asta nu înseamnă că v-aș iubi mai puțin.

-Dar ai cazier, ești un criminal, îi răspundea constiința, încă încărcată.

Directoarea și psihologul centrului de plasament au strâmbat din nas primind cererea domnului Marin.

-Aveți o condamnare penală pentru că ați luat viața a două persoane.

-Doamnă, în lege scrie să nu fi fost condamnat pentru o infracțiune intenționată, în cazul meu a fost vorba despre un accident rutier, o ucidere din culpă.

-Știu și eu, doamna psiholog susține că puteți avea traume care să-i dăuneze sănătății emoționale a Nicoletei. Dacă măcar ați fi avut o soție... este foarte ciudat ca un bărbat singur să își asume creșterea unui copil.

Mentalitatea optuză și birocrația dezarmantă l-au purtat pe domnul Marin prin ițele încurcate ale adopției vreme de trei ani.

Și-a angajat o armată de avocați, a făcut presiuni fără margini, luptându-se cu un sistem construit să pună piedici și să descurajeze. Sprâncenele funcționarilor se ridicau instinctiv doar auzind că un bărbat singur dorește să adopte o fetiță.

-Dacă e pedofil ?

-Bărbații fug de responsabilități față de copiii lor, darămite față de unul străin.

-De ce nu adoptați un băiat ? ar fi mai firesc.

-De ce nu vă însurați mai întâi ?

În ajun de Moș Nicolae, Nicoleta a primit cel mai frumos cadou – se născuse a doua oară și o chema Marin Nicoleta. Iar tatăl ei nu mai era o liniuță, ci o persoană care o iubea cu adevărat – domnul Marin Ștefan.