Viața la Curte. Cătușele Anei

Viața la Curte. Cătușele AneiSursa: Arhiva EVZ

Îngrămădeala de camere, reporteri și microfoane erau un avertisment clar pentru nebunia care ne aștepta. Numai Ana refuza să accepte și să înțeleagă – în seara aceea trebuia arestată.

Cătușele anticorupției trebuiau să strângă mâinile șefei Autorității Electorale Permanente, ridicată în mijlocul unei campanii electorale cu miză puternică.

Ce făcuse nu mai conta, singurul adevărat care urma să fie servit poporului era acela că anticorupția nu doarme, iar cei care defilau în cătușe erau, indubitabil, vinovați.

O bătaie în poartă în creierii dimineții alertase toți câinii din cartier.

-Avem un mandat de percheziție.

Asta e ultima amintire a Anei până să se trezească în spatele unor gratii lustruite de mâinile unor oameni asemeni ei.

Povestea pe care urmează să o citiți e scrisă din amintirile mele, încă proaspete și tăioase, de parcă totul s-ar fi întâmplat cu trei clipe în urmă.

Poarta deschisă larg, risipa de lumină și furnicarul de polițiști care scotoceau disciplinați fiecare gaură de gândac a casei, îți dădea un sentiment de scârbă. Nici măcar nu știau ce caută, misiunea lor era să intimideze și să sperie.

O duduie cu figura acră invetaria chiloții împăturiți într-un sertar oarecare, încercând să identifice urmele corupției în fiecare elastic și cusătură. Invidia și ciuda îi colcăiau în beregată gândindu-se, probabil, la faptul că în umilul ei apartament chiloții nu aveau privilegiul de a fi așezați singuri, într-un sertar numai al lor.

-Probabil sunt foarte scumpi, și-a spus individa doar pentru ea, dar noi eram acolo, urmărind un teatru ieftin, cu personaje de duzină.

-Deloc, i-a răspuns Ana. Unii sunt cumpărați chiar de la H & M.

-Lăsați că știm noi...

Singuranța acestui ,,noi,, era dezarmantă, optuzitatea acestor minți te îndemna la gesturi necugetate.

A doua zi, ziarele scriau cu litere îngroșate că inculpata avea chiloți de sute de mii de euro în casă.

Marea percheziție luase sfârșit, ne îndreptam spre eșafod, chiar dacă Ana nu bănuia că piața publică o aștepta, făcând cerc în jurul ghilotinei.

Avuseseră grijă să o poarte în cătușe la o oră de breaking news, înfrânându-și organic satisfacția pe care acest eveniment le-o producea.

-Unde sunt avocații mei? Întreba Ana, speriată de mutrele necunoscute care păreau a ști totul despre ea.

Nu se deranja nimeni să-i răspundă unei inculpate care urma să fie arestată. Încăperea în care au vârât-o era plină de ochi de anchetatori curioși și flămânzi :

-La televizor păreați mai frumoasă, uite, așa se minte poporul cu televizorul.

Doamna procuror era chiar satisfăcută de propria constatare, simțindu-se mai puțin complexată de înfățișarea cu care Dumnezeu o pedepsise.

În general, femeile urâte își doresc putere pentru a nimici pe oricine ar îndrăzni să le observe sluțenia – lovesc fără milă, strivind cu bucurie tot ceea ce lor li se pare frumos.

-Oh, avocații vedetă! Ce privilegiu să vă avem la noi în casă, ne-a întâmpinat procurorul șef.

Am vrut să-i răspund la fel de ironic, dar parcă nu-mi venea să-mi cobor cuvintele la un nivel atât de jos și de mărunt.

-Ești bine, Ana? Am întrebat-o, încercând să îi prind privirea pierdută.

Văzându-se ignorat, procurorul șef s-a ridicat în picioare, încercând să pară dur și impenetrabil :

-Domnilor avocați, pentru binele dumneavoastră, ar trebui să părăsiți imediat acest birou. Sunteți în conflict de interese și n-aș vrea să aveți soarta celei pe care vreți să o apărați.

Colegul meu m-a privit, încercând să înțeleagă sensul acelor vorbe cu iz amenințător :

-Noi apreciem că nu ne aflăm în conflict de interese, i-am răspuns. Dacă vreți, puteți fi mai mai explicit.

-Sunteți avocații unor persoane despre care doamna urmează să fie întrebată. Poate vor fi chiar denunțuri.

Rostise aceste cuvinte cu gura plină de emfază, de parcă ar fi mâncat nori la micul dejun și îi puțea teribil să coboare printre muritorii de rând.

Dezamăgirea era reciprocă – ei speraseră să ne luăm tălpășița, noi credeam că vor fi mai amenințători de atât.

Prin geamurile dezgolite se zăreau blițuri ce încercau să spargă intimitatea audierii. Mizeria umană lăsase dăre băloase, ademenind curioșii și amatorii de senzațional.

Individa care scormonise printre chiloții Anei intrase în camera de anchetă aranjându-și cătușele spânzurate de cingătoare, sub privirea absentă a inculpatei care încă nu știa ce o așteaptă.

Audierea a început domol, cu explicații logice și justificări absurde, care îi scoteau din minți pe cei doi procurori.

Nu aveau nevoie de adevăr, ba mai mult, încercau să ne îndepărteze de adevăr, sufocându-ne între zidurile minciunii și ale înscenărilor bine puse la punct.

-Sunt șapte martori care declară că ați luat mită! Urla procurorul. Șapte, nu unul, nu doi !

Desigur, doi ani mai târziu, aveam să aflăm că cei șapte martori erau unul singur, care primise identități protejate, fiind pe rând și femeie și bărbat, pentru a ascunde complicitatea bolnăvicioasă a procurorilor cu infractorii.

Între timp Ana avea o cruce grea în spate și o Golgotă plină de înscenări, pe care trebuia să urce.

-De ce ai furat ? de ce ai furat ? procurorul transpira ură și răutate, vedeai asta în ochii lui aburiți de putere.

-Domnule procuror, știți ce a răspuns Moromete când a fost întrebat de ce a tăiat salcâmul ?

-Nu știu, domnule avocat, luminați-mă !

-Ca să se mire proștii, de-aia!

Dacă i-ar fi căzut un tavan în cap, ar fi ieșit mai puțin lovit, însă vorbele lui Moromete i-au provocat un rânjet de jivină picată în propria capcană.

-Și eu cum scriu în declarație, domnilor avocați ? Ca să se mire proștii ?

Slugile din jur și-ar fi dat viața ca să poată râde în pace, dar zâmbetele se clătinau disperate și sufocate de aroma de cătușe și pușcărie pe care acea clădire odioasă o emana.

Străină de tot ce se petrecea și convinsă că adevărul o va salva, Ana m-a întrebat cu sinceritatea unui copil :

-Acum putem pleca acasă?

Mi-am înghițit buzele ca să opresc cuvintele care ar fi distrus-o : în seara asta, drumul tău va fi altul.

i-am atins mâna ce tremura rece, încercând să strivească un șervețel în care își adunase lacrimile :

-Ana, dă-mi brățările.

Pe moment n-a înțeles semnificația vorbelor mele – câteva ore mai tâerziu, realiza că în pușcărie nu-ți trebuie podoabe.

Cătușele flămânde i-au cuprins încheietura mâinilor, ochii ei puneau atâtea întrebări, gura, în schimb, îi amuțise. Stătea nemișcată ca o fotografie, așteptând ca cineva să spună ,,stop joc,,.

Televizorul din încăpere anunța, obsesiv, că sefa Autorității Electorale a fost reținută.

-Doamna procuror, dați-mi voie să o aranjez puțin. E plin de presă afară, copilul ei își va vedea mama în cătușe. Puțin fond de ten, să ascundem urmele lacrimilor.

-Nici vorbă! Mi-a răspuns cu fața ei mutilată de ură și frustrare.

Mi-am întors privirea spre procurorul șef, transformat, brusc, în băiatul cel bun :

-Mergeți la baie, aveți trei minute.

Nu știu ce-mi cășunase pe ideea că Ana trebuia să se arate lumii cu demnitate, poate și faptul că ne lega o prietenie veche și simțeam că fac parte din alaiul de călăi, iar tot ce puteam face în acel moment era să îi redau frumusețea pe care ancheta lor mizerabilă i-o ofilise.

-Ana, promite-mi că n-o să plângi! Promite-mi ! ne vedem peste câteva ore în fața judecătorului.

Despre arestarea preventivă nu am prea multe să vă povestesc – în pretoriu a judecat-o slugărnicia și ipocrizia.

Procuroarea, cu fața ei atinsă de distincția pe care spera să i-o ofere roba, a zâmbit neîncetat.

Verdictul fusese dat din dimineața în care i-au spart poarta ca să-i percheziționeze chiloții.

Jucam într-un film prost, cu buget redus, în care sfârșitul e dezvăluit de la început ca să nu ai așteptări inutile.

Ana își agăța privirea de chipul judecătorului pe care spera să îl convingă, dar cum poți penetra conștiința unei slugărnicii sistemice ?

Arestul preventiv trebuia să bage mințile în capul martirilor care aveau neobrăzarea să se creadă nevinovați.

Am urmărit-o plecând în cătușe, dar, de data aceasta, pierdută și dezorientată. Simțeam că o pierd, simțeam că o vor domina și învinge.

-Te duc acasă ? l-a întrebat procuroarea pe judecătorul care dăduse sentința de arestare.

Misiunea lui se încheiase, momentan nu mai servea intereselor oculte ale luptătorilor anticorupție.

Ana era în ghearele lor, ca un cobai imaculat ce acceptă necondiționat orice experiment.

Câteva zile s-au scurs fără vreun eveniment notabil. Apărarea aduna armele, conștientă că lupta ce va urma avea să fie lungă, ca o boală grea ce nu mai vrea să plece.

Era ziua de Moș Nicolae când am cerut o audiență la doamna procuror. M-a întâmpinat în pragul ușii, debordând de zâmbete.

-Am venit să depun cererea de probe, i-am spus sec.

Vă mărturisesc că voioșia ei mă alarmase și un soi de presimțire sumbră se cuibărea încet, încet.

-Doamna avocat, vă anunț, cu părere de rău, că în această dimineață Ana ne-a informat telefonic că a renunțat la serviciile dumneavoastră.

-Aș dori să văd acea notă telefonică, i-am răspuns rapid, ca și cum vorbele ei nu m-ar fi lovit ca un trăsnet.

Mi-a arătat un registru în care era consemnată, neconvingător, o notă telefonică.

-Și acum ce aveți de gând să faceți, m-a iscodit cu satisfacție.

-Mă întorc la București.

Cu viteza luminii am gonit spre centrul de detenție din Târgoviște. Voiam o confirmare, nu era Ana pe care eu o știam, ceva îi făcuseră.

Polițiștii de la intrare mă așteptau, semn că procuroarea nu mă crezuse că mă voi întoarce la București.

-Ne pare rău, dar inculpata nu dorește să vă primească. În acest moment își pregătește apărarea cu un alt avocat.

Avocatul diavolului pusese stăpânire pe Ana mea, obligând-o să recunoască adevărul procurorilor. Avocatul diavolului, plătit de chiar diavolul în persoană – denunțătoarea Anei.

Vi se pare surprinzător ca un dusman care te acuză în fața procurorilor de lucruri neadevărate să îți plătească și avocatul?

Lor nu li s-a părut nimic ieșit din comun.

-Mi-a fost milă de ea, declara denunțătoarea cu nerușinare. Și atunci i-am trimis un avocat care să o determine să recunoască adevărul lor.

Peste câteva luni, când aveam să ne regăsim pentru a începe lupta adevărată, i-am spus cu tristețe :

-Ana, tu erai în stare să recunoști și o crimă, dacă ți-ar fi cerut asta.

-Pentru copilul meu aș fi făcut orice, mi-a mărturisit și nu am putut să o condamn.

Ne puteți urmări și pe Google News