Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Ideea federalizării Europei, înțeleasă ca un proces de consolidare a Uniunii Europene într-o structură politică mai coerentă și apropiată de un stat federal, a constituit dintotdeauna un subiect de dezbatere intensă. Dacă părinții fondatori ai proiectului european – Jean Monnet, Robert Schuman sau Konrad Adenauer – au visat la „Statele Unite ale Europei”, practica politică a arătat că integrarea s-a realizat treptat, prin compromisuri între state naționale și instituțiile supranaționale.
În ultimii ani, o succesiune de crize cu care s-a confruntat UE a dus la o extindere concomitentă a puterii Comisiei Europene. Criza datoriilor suverane, criza refugiaților, votul Brexit, pandemia de Covid-19, războiul din Ucraina au dus invariabil la o extindere a domeniului de competențe al Comisiei. A folosit Comisia aceste crize ca pretext pentru a crea o UE supranațională și centralizată? Sau a fost acesta doar un răspuns „natural” la crize grave? O întrebare la care încercăm un răspuns.
Contextul istoric al federalizării europene
Sub conducerea Ursulei von der Leyen, aleasă în 2019 președinte al Comisiei Europene, dezbaterea privind federalizarea a căpătat un nou impuls, alimentată de crize succesive (pandemia COVID-19, criza energetică, agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei) și de ambițiile declarate de a transforma Uniunea într-un actor geopolitic global. Federalizarea Europei nu este o idee nouă. După cel de-al Doilea Război Mondial, devastarea continentului și teama de noi conflicte au generat primele inițiative de integrare. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (1951) și apoi Tratatul de la Roma (1957) au pus bazele unei integrări economice, nu și politice.
De-a lungul timpului, tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997) și Lisabona (2007) au consolidat competențele Uniunii, dar au lăsat în continuare politica externă și apărarea sub controlul statelor membre. Totuși, direcția generală a fost una de aprofundare a integrării: moneda euro, extinderea instituțiilor comune, cetățenia europeană. În paralel, tensiunile au fost mereu prezente: euroscepticismul britanic (culminând cu Brexitul), reticența statelor din Europa Centrală și de Est față de cedarea suveranității, sau diferențele Nord–Sud privind guvernanța economică.
Ursula von der Leyen și agenda sa politică
Când Ursula von der Leyen a preluat mandatul de președintă a Comisiei Europene, contextul era dificil: Brexitul era pe punctul de a se finaliza, iar tensiunile comerciale și geopolitice creșteau. Ea a propus însă o agendă ambițioasă, care a implicat elemente de federalizare: „Comisia geopolitică”-conceptul de a transforma Comisia nu doar într-o administrație tehnică, ci într-un veritabil executiv european capabil să ia decizii strategice; Pactul Ecologic European (Green Deal)-o politică climatică integrată, cu obiective comune obligatorii pentru toate statele, ce reprezintă o formă de transfer de suveranitate; Gestionarea pandemiei-pentru prima dată, Comisia a negociat centralizat achiziția de vaccinuri, un gest de solidaritate federală; Planul NextGenerationEU-un fond de redresare finanțat prin datorie comună la nivel european, considerat un pas istoric către o uniune fiscală; Sprijinul pentru Ucraina și apărarea europeană-unde ambele implică dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune, până acum apanajul statelor membre.
Elemente de federalizare sub mandatul Ursulei von der Leyen
Federalizarea presupune transferul de competențe către nivelul supranațional. Sub von der Leyen, câteva domenii cheie au cunoscut o accelerare: (1) Politica economică și financiară-emiterea de obligațiuni comune prin NextGenerationEU a spart un tabu și a creat precedentul unei datorii mutuale; (2) Politica sanitară- până în 2020, unde sănătatea era o competență națională-pandemia a arătat limitele acestei abordări și a determinat o coordonare la nivel european;
(3) Apărarea comună-deși NATO rămâne garantul principal, s-au înmulțit inițiativele europene privind industria de apărare, achiziții comune de armament și finanțarea Ucrainei prin Fondul European de Pace; (4) Statul de drept și mecanismele de condiționalitate-Comisia a folosit instrumente financiare pentru a sancționa guverne considerate iliberale, ceea ce întărește autoritatea centrală a UE.
Influența lui Donald Trump asupra Europei
Legătura dintre Donald Trump și procesul de federalizare a Europei poate fi privită în mai multe feluri, pentru că președinția sa (2016–2020) a avut un impact indirect, dar puternic asupra dezbaterilor europene. Al doilea mandat al președintelui Trump a adus „schimbări istorice” în UE, deoarece integrarea mai profundă a politicii comune de apărare a blocului, pe care o vedem astăzi, ar fi fost „de neconceput” fără evoluțiile geopolitice din ultimele luni, a declarat președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, într-un interviu recent acordat publicației germane Die Zeit, publicat pe 15 aprilie.
Într-adevăr, ceea ce se întâmplă astăzi în UE se încadrează bine în tiparul stabilit în ultimele două decenii: ciclul mereu repetat de crize și centralizare, promovând obiectivul final al „uneia din ce în ce mai centralizate” Europe, așa cum este prevăzut la articolul 1 din Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona. În consecință, von der Leyen nu s-a sfiit să prezinte acest proces ca fiind cel mai mare aspect „pozitiv” al războiului din Ucraina și a schimbări pragmatice și tranzacționale a politicii externe de la Washington.
Hai să luăm pe rând masurile, evenimentele, deciziile, dialogurile
În timp ce politicile externe și de apărare erau în trecut competențe exclusive ale statelor membre, astăzi capitalele își cedează din ce în ce mai mult autoritatea Bruxelles-ului, chiar și în aceste domenii esențiale pentru urmărirea intereselor naționale unice. Hai să luăm pe rând masurile, evenimentele, deciziile, dialogurile care au dus la situația de astăzi.
În primul rând Trump a criticat în repetate rânduri statele europene pentru că nu își respectă angajamentele privind cheltuielile de apărare (2% din PIB). Declarațiile sale conform cărora SUA nu ar apăra automat aliații care „nu plătesc suficient” au zguduit încrederea Europei în garanția americană de securitate. Acest lucru a alimentat ideea autonomiei strategice europene și a unei politici de apărare comune – element esențial al federalizării.
În al doilea rând a fost politica „America First” și ruptura transatlantică. Trump a pus în prim-plan interesele SUA, ceea ce a condus la tensiuni comerciale cu UE (tarife vamale la oțel și aluminiu, amenințări asupra industriei auto). Această orientare unilaterală a determinat Bruxelles-ul să înțeleagă că nu se poate baza mereu pe Washington. Rezultatul: o presiune pentru mai multă coeziune economică și politică în interiorul UE.
Atitudinea lui Trump față de instituțiile multilaterale
În al treilea rând atitudinea lui Trump față de instituțiile multilaterale. Trump a fost sceptic față de ONU, OMS, Acordul de la Paris și chiar față de OMC. Europa, în schimb, s-a prezentat ca apărătoare a multilateralismului. Această diferență de abordare a întărit viziunea unor lideri europeni (inclusiv Ursula von der Leyen) că UE trebuie să devină un actor global unitar, nu doar o sumă de state. În al patrulea rând a fost Brexitul și sprijinul tacit al lui Trump pentru el. Trump a salutat Brexitul, văzându-l ca pe o reafirmare a suveranității naționale.
În același timp, ieșirea Marii Britanii din UE a avut efectul invers în restul Europei: a întărit coeziunea statelor rămase și a deschis calea către o integrare mai profundă. Și în final, paradoxal, deși Trump a fost perceput ca un adversar al integrării europene, politicile și retorica sa au avut un efect contrar: au accelerat conștiința europeană că trebuie să avanseze spre o uniune federală pentru a-și apăra interesele și a reduce dependența de SUA. Dacă pui împreună acest context cu mandatul Ursulei von der Leyen, se poate spune că Trump a acționat ca un catalizator indirect al federalizării Europei: prin slăbirea pilonilor tradiționali ai relației transatlantice, a forțat liderii europeni să gândească în termeni de autonomie, unitate și putere comună.
Politica/agenda Ursulei von der Leyen
Șefa Comisiei Europene nu și-a scăpat cuvintele când a subliniat că planul comun ReArm Europe, în valoare de 800 de miliarde de euro, alimentat de datorii, sau integrarea industrială mai profundă pentru a stimula competitivitatea „ar fi fost de neconceput acum doar câțiva ani”.
Acum este considerată de la sine înțelese, tot datorită crizelor geopolitice în curs: disponibilitatea tuturor celor 27 de state membre de a consolida industria noastră comună de apărare care ar fi fost de neconceput fără evoluțiile din ultimele săptămâni și luni; toată lumea vrea să imite planul nostru european comun pentru o competitivitate sporită, pentru că toată lumea a înțeles că trebuie să rămânem fermi în lumea globalizată de astăzi; desigur, ceea ce s-a omis este faptul că nu există aproape nicio înțelegere între statele membre cu privire la specificul datoriei comune, mulți fiind îngrijorați de consecințele financiare pe termen lung ale devenirii unei „uniuni a datoriilor”.
Ursula von der Leyen și alții din elita UE devin din ce în ce mai deschiși în ceea ce privește agenda lor federală
Dar, indiferent dacă ReArm Europe va fi finanțată prin obligațiuni UE emise central sau „doar” prin datoria națională susținută de UE, direcția politică este aceeași: cedarea unui control sporit către Bruxelles prin adâncirea treptată a dependenței financiare. Ceea ce este și mai izbitor în legătură cu viteza acestui proces este faptul că Ursula von der Leyen și alții din elita UE devin din ce în ce mai deschiși în ceea ce privește agenda lor federală. Deși a evitat în continuare o întrebare despre propunerile de modificare centralizată a tratatului aflate pe masă – inclusiv eliminarea puterii de veto a statelor membre – șefa Comisiei a optat în schimb pentru un apel deliberat vag la „o altă UE nouă”, ceea ce înseamnă în esență același lucru.
Criza din zona euro dintre 2009 și mijlocul anilor 2010 a deschis ușa pentru UE pentru ca să devină pentru prima dată o entitate suverană, cu capacitatea de a impune reguli bugetare. Criza COVID a fost folosită pentru a obișnui statele membre cu ideea strict „unică” de împrumut comun, precum și pentru a introduce mecanismul de condiționalitate a statului de drept, care poate fi folosit ca instrument de șantaj ideologic prin reținerea fondurilor - ambele urmând să devină în curând caracteristici permanente ale UE.
În cele din urmă, războiul din Ucraina i-a permis lui von der Leyen să se impună peste noapte ca șefă a politicii externe a blocului, luând decizii peste capul guvernelor privind sancțiunile și livrările de arme, ascunzându-se în spatele unui „consens” creat artificial pe care îl prezintă statelor membre, în numele urgenței, înainte ca unul autentic să poată apărea.
„Momentul hamiltonian” al Europei
„Momentul hamiltonian” al Europei - o integrare politică mai profundă, făcută „necesară” de datoria comună - a fost considerat aproape o teorie a conspirației acum câțiva ani, suveraniștii avertizând asupra spiralei centralizării odată ce aceasta începe, dar acum este prezentată ca soluție chiar și de către mass-media tradițională cu UE. În sens politic/istoric: termenul „moment hamiltonian” este folosit în analiza politică europeană prin analogie cu Alexander Hamilton, primul secretar al trezoreriei SUA. În anii 1790, Hamilton a propus ca guvernul federal să preia datoriile statelor americane după Războiul de Independență, ceea ce a consolidat puterea federală şi a fost un pas decisiv spre o uniune politică şi financiară mai integrată.
În Uniunea Europeană, expresia „Hamiltonian moment” a fost reluată mai ales în 2020, când, ca răspuns la pandemia de COVID-19, statele membre au convenit să emită datorie comună la nivel european pentru a finanța planul de redresare NextGenerationEU. Mulți analiști au spus că este un „moment hamiltonian” pentru UE, sugerând că decizia ar putea marca începutul unei integrări fiscale mai profunde – asemănătoare cu modul în care SUA au trecut de la confederație la o uniune fiscală şi politică mai coerentă sub Hamilton.
Cine este Thomas Fazi
Astăzi, asistăm la a doua fază a acestui fapt, deoarece războiul din Ucraina, combinat cu președinția lui Trump, este folosit pentru a justifica noi acaparări de putere ireversibile, care duc rapid la „momentul hamiltonian” - nașterea în cele din urmă a unei Europe federale. Observația lui Thomas Fazi despre „gestionarea crizelor” din trecut a UE va deveni, fără îndoială, din nou adevărată, pe măsură ce „soluțiile de urgență devin noul status quo instituțional”. Fac o paranteză să va spun cine este Thomas Fazi: este jurnalist, scriitor, traducător anglo-italian și activist, cunoscut pentru cărți precum The Battle for Europe (2014), Reclaiming the State (2017, în colaborare cu Bill Mitchell) și The Covid Consensus (2023), coautor cu Toby Green.
Se autodefinește ca un socialist de tip vechi, cu rădăcini în mișcările anti-globalizare. De-a lungul timpului, el s-a distanțat de stânga mainstream, în special după criza euro și politica instituțională a UE. Este critic dur al neoliberalismului și al constrângerii democratice pe care, în opinia sa, UE o impune la nivelul statelor naționale.
Împreună cu Bill Mitchell, a pledat pentru un „progressive sovereignty” — o formă de social-democrație suverană, care protejează cetățenii în fața instituțiilor supranaționale. Eu unul nu susțin teoriile lui dar le prezint pentru ca să înțelegeți ce curente bântuie Europa la ora actuală. Și va mai spun un lucru: nu există indicații credibile că Thomas Fazi ar promova teorii ale conspirației sau informații antivaccinare.
Abordarea lui rămâne una rațională și construită pe argumente economice și politice
Deși interpretează critic absolutismul instituțiilor europene, abordarea lui rămâne una rațională și construită pe argumente economice și politice. Își bazează critica în principal pe perspective economice heterodoxe, nu pe idei conspiraționiste. Potrivit lui Thomas Fazi „lovitura de stat silențioasă” a UE prin integrare supranațională sub acoperire este „rădăcina practic a tuturor problemelor cu care ne confruntăm acum în Europa”.
Într-un raport publicat de MCC Bruxelles anul trecut (MCC Brussels-Mathias Corvinus Collegium Brussels-este un think-tank conservator fondat în noiembrie 2022 ca sucursală a Mathias Corvinus Collegium, o organizație educațională și de cercetare din Ungaria, considerată a avea legături strânse cu Viktor Orban și partidul său Fidesz), Fazi a identificat trei „momente cruciale de frică publică” care au permis Comisiei Europene să facă pași suplimentari pentru a deveni un stat supranațional: criza din 2008-2009 din zona euro, criza Covid 19 și războiul din Ucraina.
Toate acestea, inclusiv faptul că von der Leyen conduce personal aceste schimbări – considerându-se însărcinată cu o misiune civilizațională de a „ghida” Europa spre ”iluminare” – reiese clar din limbajul pe care îl folosește în interviul Zeit. Nu guvernele naționale, nici măcar UE sau Comisia, ci numai ea poate și trebuie să salveze Europa: ”Ceea ce contează este că trebuie să mențin coordonarea celor 27 de state membre și să ofer îndrumări. Trebuie să am – sau să dezvolt – un plan pentru fiecare criză. Și este important să avansăm foarte pragmatic și foarte rapid, pentru că oamenii se așteaptă ca Europa să fie acolo pentru ei”.
Obstacolele și criticile federalizării
Federalizarea Europei nu se realizează fără opoziție. Avem reticența statelor membre, țări ca Polonia și Ungaria care contestă limitarea suveranității. Chiar și state vestice (Olanda, Danemarca) sunt prudente față de o integrare fiscală totală. Un alt obstacol este deficitul democratic. Criticii afirmă că o Europă federalizată sub Comisie riscă să fie condusă de o birocrație nealeasă direct de cetățeni. Divergențele economice reprezintă și ele un obstacol. Sudul Europei (Italia, Spania, Grecia) sprijină mutualizarea datoriilor, dar Nordul (Germania, Olanda, Finlanda) este mai rezervat.
Apoi vorbim de populismul și euroscepticismul din UE. Mișcările naționaliste contestă federalizarea, cerând „Europa națiunilor”. Vocile împotriva uniunii sunt din ce în ce mai puternice și trebuie să le amintim ca să fim imparțiali cu susținători și cu cei care resping subiectul federalizării. După ce pun pe masă și opoziția va las pe voi să alegeți. Thomas Fazi, este una dintre vocile critice la adresa integrării europene și a direcției „federalizante” asumate de elitele de la Bruxelles.
Federalizarea Europei nu este un proces democratic, ci unul impus „de sus în jos”
În cartea sa The Battle for Europe: How an Elite Hijacked a Continent – and How We Can Take It Back (2014), scrisă împreună cu economistul Bill Mitchell, el argumentează că: (1) Federalizarea Europei nu este un proces democratic, ci unul impus „de sus în jos” de către elite politice și tehnocratice;(2) Uniunea Europeană a fost concepută în așa fel încât să limiteze politica democratică la nivel național, transferând decizii fundamentale către instituții care nu sunt direct răspunzătoare în fața cetățenilor (precum Comisia Europeană sau Banca Centrală Europeană); (3) Crizele succesive (zona euro, criza datoriilor suverane) au fost folosite ca pretext pentru a avansa integrarea, prin impunerea unor mecanisme de disciplină fiscală și austeritate, în loc de solidaritate și redistribuire;
(4) „Bătălia pentru Europa” este, de fapt, o bătălie pentru democrație-fie acceptăm o Europă construită pe baze neoliberale și tehnocratice, fie reconstruim proiectul european pe fundamente sociale și democratice, în care statele și cetățenii au un cuvânt real de spus. Sunt argumente și pro și contra federalizării. Cert este că federalizarea Europei ar putea aduce mai multă coerență și forță colectivă Europei pe scena globală și ar facilita răspunsul comun la crize.
Pe de altă parte, există temeri că ar duce la diluarea suveranității naționale și la un control excesiv al instituțiilor centrale, îndepărtând deciziile de cetățeni. Practic, pentru unii (mai ales liberali și federaliști), federalizarea este „bună” fiindcă promite o Europă mai unită și mai puternică. Pentru alții (suveraniști, conservatori sau eurosceptici), este „periculoasă” pentru că poate uniformiza diversitatea europeană și reduce democrația locală.
Federalismul european vs. Suveranismul
Există o viziunea asupra puterii politice. Federalismul vrea un stat federal european, cu instituții comune puternice (guvern european, parlament cu puteri sporite). Suveranitatea națională ar fi împărțită între nivelul european și cel național, similar cu modelul SUA sau Germania. Argumentul decisiv este: numai uniți putem conta în lume (în fața SUA, Chinei, Rusiei). Suveranismul apără prioritatea statelor naționale.
Bruxelles-ul e văzut ca prea birocratic și îndepărtat de cetățeni. Ce argument au? Fiecare națiune trebuie să-și decidă singură politica fiscală, socială și externă, altfel democrația se diluează. Cât privește politicile economice federalismul sprijină bugete comune, redistribuire între state, euro-obligațiuni, integrare fiscală. Ideea e de a reduce decalajele între state bogate și sărace și de a crea stabilitate macroeconomică. În schimb suveranismul critică aceste mecanisme, văzându-le ca pe o „pierdere de control” asupra finanțelor proprii, susține protecționism selectiv, politici industriale și sociale decise la nivel național.
Cine este de partea federalizării și cine este de cealaltă parte a suveranității.
Vorbim apoi de politicile sociale și culturale. Federalismul pune accent pe valori comune: drepturile omului, statul de drept, egalitate de gen, protecția minorităților, libertatea de circulație, deschidere către diversitate culturală, migrație și un cadru legal unitar. Suveranismul pune accent pe identitatea națională, tradiții și autonomie culturală, mai mult scepticism față de multiculturalism și față de politicile sociale „uniforme” impuse de UE. Mai avem atitudinea față de crizele globale. Federalismul susține răspunsuri comune la pandemii, criza climatică, migrație sau război (armată europeană, politici comune de sănătate, tranziție verde). Suveranism preferă ca fiecare stat să decidă singur cum reacționează la crize.
Critică restricțiile generalizate (ex. lockdown în pandemie) sau reglementările stricte de mediu, considerându-le limitări ale libertății naționale și individuale. Ca o concluzie: federalismul european = mai multă integrare, solidaritate și putere colectivă, dar cu riscul de a slăbi controlul democratic la nivel local; suveranismul = autonomie națională și apărarea tradițiilor, dar cu riscul fragmentării și al slăbirii Europei ca actor global. Și va mai spun un lucru. Există după uni autori suveranism de stânga, adică autonomie națională pentru politici sociale progresiste și suveranismul de dreapta adică autonomie națională pentru protejarea tradițiilor și identității. Nu aș putea încheia acest punct fără sa va artă cine este de partea federalizării și cine este de cealaltă parte a suveranității.
Federalism european este susținut în special de Germania (pro-UE, mai ales sub Merkel/Scholz), Franța (Macron), Belgia, Olanda, Luxemburg. Ce partide sunt pentru federalizare: Renew Europe
(liberali, Macron, USR în România), Verzii (pro-UE și integrare mai profundă), o parte din PPE (centru-dreapta pro-european: CDU Germania, PNL România).
Suveranism de dreapta este foarte puternic în Ungaria (Orban, Fidesz) și Polonia (PiS, până recent la guvernare)
Suveranism de stânga este mai vizibil în Italia (mișcarea lui Thomas Fazi, unele facțiuni din Partidul Democrat), Grecia (Syriza, dar în varianta radicală inițială), Franța (La France Insoumise – Mélenchon), Stânga Radicală (GUE/NGL) în Parlamentul European, grupuri de intelectuali critici față de neoliberalismul UE (ex. Yanis Varoufakis, Thomas Fazi).
Suveranism de dreapta este foarte puternic în Ungaria (Orban, Fidesz) și Polonia (PiS, până recent la guvernare), sprijinit și de guverne/partide din Italia (Fratelli d’Italia, Lega) și Slovacia (Robert Fico, SMER), Partidul Popular European (aripa conservatoare) în parte, Grupul ECR (Conservatori și Reformiști Europeni) – ex. PiS (Polonia), Fratelli d’Italia, ID (Identitate și Democrație) – ex. Lega (Italia), RN (Le Pen, Franța), AfD (Germania). Cei care sunt pe val sunt suveraniști de dreapta în ascensiune în Europa Centrală și de Est, dar și în Vest (Le Pen în Franța, AfD în Germania, Vox în Spania, AUR în România).
Perspective pentru viitor
Mandatul Ursulei von der Leyen a demonstrat că în perioade de criză, Uniunea tinde să facă pași importanți spre integrare. Războiul din Ucraina și tensiunile geopolitice accelerează necesitatea unei voci unice europene în lume. Totuși, procesul rămâne fragmentat și dependent de consens între state. Un viitor posibil este o Europă cu mai multe viteze, în care nucleul dur (zona euro, statele mai integrate) avansează către federalizare, iar restul rămân la o integrare mai superficială.
Și von der Leyen are dreptate când spune că Bruxelles-ul nu trebuie neapărat să modifice niciun tratat și poate totuși extinde constant și exponențial competențele UE prin ceea ce se numește adesea „integrare pe ascuns” sau „integrare sub acoperire”. Aceasta este strategia de a lua țările prin surprindere și de a impune transferuri de putere învelite în măsuri de urgență ”strălucitoare” în perioadele de criză - măsuri care apoi se dovedesc a fi permanente și ireversibile.
Ursula von der Leyen a adus ideea federalizării mai aproape de realitate
Post Scriptum: Ursula von der Leyen a adus ideea federalizării mai aproape de realitate decât oricare dintre predecesorii săi din ultimii ani. Prin gestionarea crizelor succesive, a reușit să întărească legitimitatea și competențele Comisiei Europene. Totuși, drumul spre o Uniune federală este lung, plin de obstacole politice și culturale. Federalizarea rămâne mai degrabă o tendință decât un obiectiv realizat, iar succesul ei depinde de capacitatea liderilor europeni de a convinge cetățenii că o Europă unită este soluția la provocările secolului XXI.
La doar 10 luni de la începutul celui de-al doilea mandat la conducere, von der Leyen se află însă sub o presiune puternică. Pare să fi supărat pe toată lumea, așa că un discurs care în mod normal ar fi fost unul de rutină se va transforma în ceva cu totul diferit zic eu. Ursula von der Leyen va înfrunta un Parlament European furios şi indisciplinat, care doreşte să-şi exprime lunga listă de nemulţumiri, pe lângă ascultarea planurilor sale pentru viitor.
Va prezenta până în 2028 o foaie de parcurs pentru piața unică
Discursul despre Starea Națiunii a fost unul depre independența UE. Proclamând o „luptă pentru o Europă liberă și independentă”, Ursula von der Leyen a cerut încă din debutul discursului său „o nouă Europă”, referindu-se la un moment în care “se trasează liniile de luptă pentru o nouă ordine mondială”. În registrul sprijinului european pentru Ucraina, președinta Comisiei Europene a anunțat un nou program, „Supremație militară calitativă”, pentru „a sprijini investițiile în capacitățile forțelor armate ucrainene” și o „alianță pentru drone” între Europa și Ucraina, cerând urgent o nouă soluție de finanțare a efortului de război al Ucrainei bazată pe activele rusești imobilizate.
Ursula von der Leyen a mai făcut cunoscut faptul că va prezenta până în 2028 o foaie de parcurs pentru piața unică, axată pe capital, energie, telecom și „al 28-lea regim” pentru a crea un set de norme unice, armonizate și simplificate pentru firmele inovatoare pentru a le facilita operarea și extinderea pe piața unică europeană. Avertizând că democrația din Europa este supusă unor atacuri hibride prin dezinformare, Ursula von der Leyen a angajat Comisia Europeană să sprijine „presa europeană să rămână liberă” prin finanțări în noul buget multianual al UE, subliniind că „primul pas din strategia oricărui autocrat este acela de a acapara mass-media independentă”.
Draghi susține o politică industrială europeană coordonată
Ursula anunțat crearea unui Centru european pentru reziliență democratică și a unui program de sprijin pentru presa independentă, în fapt este preluarea finațării odată realizată de USAID. Acum câteva luni, un cuplu de foşti prim-miniştri italieni - Enrico Letta şi Mario Draghi - publicaseră două rapoarte privind piaţa unică a UE şi, respectiv, competitivitatea. Ambele semnalaseră necesitatea unei schimbări dramatice de politică pentru redresarea economiei europene.
Draghi avertizează că UE se confruntă cu o „agonie lentă” dacă nu își îmbunătățește competitivitatea, productivitatea și capacitatea de inovare, în special ca reacție la avansul rapid al SUA și Chinei. Draghi susține o politică industrială europeană coordonată, cu reglementări prudențiale care să faciliteze investițiile riscante și decizii rapide, pentru a evita fragmentarea pieței și a construi companii pe scară paneuropeană. La un an după publicare, doar 11,2% din recomandările raportului au fost puse în aplicare.
Raportul lui Mario Draghi trage un semnal de alarmă radical: UE riscă o stagnare economică prelungită dacă nu mobilizează resurse, nu consolidează integrarea politică și nu prioritizează transformarea digitală, energetică în securitate. Grupurile politice care timp de decenii au fost prietenoase cu preşedinţii de centru-dreapta ai Comisiei Europene pun acum la îndoială aceste alianţe. Forţele de dreapta în ascensiune cer politici mai dure în probleme precum migraţia şi mediul şi văd UE ca pe un sac de box convenabil. Este o situație dificilă dar nu una catastrofală pentru Ursula. Probabil ca va fi ajutată să treacă și peste acesta. Vom vedea.
