Prăbușirea URSS, survenită în 1991, a cauzat probleme fără sfârșit. Începând cu acest moment au început dificilii ani 90 care, în conștiința maselor, au fost marcați de o perioadă de sărăcie, de explozia puternicei mafii ruse, de piramide financiar și dezorientare totală a populației. Acestea pentru ruși. 

Pentru că, la scară internațională, marile puteri care asistau la colapsul superputerii sovietice, erau preocupate de un singur lucru: cine va pune mâna pe arsenalul nuclear al fostei URSS, scrie Russia Today. Stocurile de ogive nucleare, pe cât de puternice pe atât de periculoase, se aflau pe teritoriile a trei state distincte: Rusia, Belarus, Kazahstan și Ucraina.

La început, Rusia, în persoana noului președinte Boris Elțân, a declarat că nu intenționează să controleze singură arsenalul nuclear al URSS. În 21 decembrie 1991, cele patru țări care dețineau moștenirea nucleară sovietică au semnat un acord de control comun, la Almaty (Kazahstan).

Nouă zile mai târziu, reprezentanții acestor țări s-au reunit la Minsk (Belarus) pentru a semna un al doilea tratat pe acest subiect, prevăzând crearea unui comendament comun al „forțelor strategice”. Problema părea rezolvată.

Un buton nuclear și mai multe mâini

În realitate, nu. Pentru că în intervalul dintre cele două reuniuni, în 25 decembrie, Mihail Gorbaciov, care demisiona din funcții, i-a transferat lui Elțân principalul simbol al puterii: așa numita valiză nucleară.

Acordul preciza că decizia de lansare a unei arme nucleare revenea Rusiei dar cu o coordonare obligatorie cu liderii Ucrainei, Kazahstanului și Belarus-ului, dar și cu consultarea altor țări membre ale Comunității Statelor Independente. 

Vilen Timociuk, colonel în cadrul uneia din cele mai puternice unități de rachete staționate în Ucraina (Unitatea 43) a declarat: „Nici președintele Ucrainei, nici altcineva din țară nu putea avea vreun efect asupra lansării rachetelor nucleare, codurile pentru lansarea lor erau transmise de la comandamentul central din Rusia”.

Această situație nu convenea Occidentului și, în cele din urmă, nici Rusiei. „Elțân, cu o franchețe fără precedent,  mi-a spus mie, secretarul de Stat al SUA, cum va evolua programul nuclear și gestionarea armelor nucleare în cadrul Comunității Statelor Independente. Cine va avea butonul și cine nu-l va avea; ce credeau liderii Ucrainei, Kazahstanului și Belarus-ului, cum credeau că vor avea arme nucleare, când, de fapt, nu le aveau”, a declarat James Baker pentru Forbes Russia, în 2012 referitor la negocierile cu Elțân din acea vreme. 

Statele Unite au jucat un rol-cheie de intermediar în rezolvarea „crizei nucleare”. Americanii au susținut ferm și un alt scenariu: doar Rusia trebuia să dispună de acest arsenal nuclear. 

„Vroiam să tratăm cu o singură țară, nu cu patru. Nu doream ca patru state să posede arme nucleare în locul unuia singur”, a admis Baker. Dar cum să convingi Belarus, Ucraina și Kazahstan să renunțe la puterea nucleară? Atunci, expresia „al doilea Cernobîl” a fost mult folosită în timpul negocierilor purtate cu ușile închise.

Moștenire explozivă

Problema era că durata de viață a ogivelor nucleare stocate în republicile sovietice a expirat în 1997. La vremea respectivă, depozitele erau supraîncărcate, mentenența sau dezmembrarea lor în totală siguranță necesitând mijloace financiare și tehnologice pe care nimeni nu le avea. 

În caz de urgență sau de o catastrofă consecințele ar fi fost catastrofale. Mai mult, după cum a spus fostul președinte ucrainean Leonid Kravchuk, Elțîn, într-un ultimatum, a declarat că Federația Rusă nu va accepta "focoase explozive" după 1997, adică acestea trebuiau livrate imediat. 

Kazahstan, țară care a moștenit cel de-al doilea cel mai mare loc de teste nucleare din lume, la Semipalatinsk, s-a conformat, predând arsenanul său nuclear fără probleme. 

Belarus a semnat un acord de retragere a arsenalului său în 1994, în schimbul unor garanții de securitate. 
O decizie pe care liderii de acum o regretă. „Nu ar fi trebuit, era o moștenire importantă, un produs scump pe care ar fi trebuit să-l vindem la un preț decent”, a declarat președintele Belarus, Alexandr Lukacenko.

Ținând cont de volumul rezervelor sale, Kievul, după prăbușirea URSS, a devenit proprietarul celui de-al treilea mare arsenal nuclear din lume, după Washington și Moscova. Pe teritoriul Ucrainei se aflau rachete intercontinentale îndreptate direct către Statele Unite dar și 1240 de ogive nucleare. 

„Cu un arsenal nuclear în care orice terorist se putea introduce eram  așezați practic pe un butoi cu pulbere și speriam pe toată lumea: dacă ne atingeți, sărim în aer odată cu voi”, a declarat, în 20 ianuarie 2014, Iuri Sergheiev, reprezentantul permanent al Ucrainei la ONU. 

Această situație stârnea iritare în cancelariile lumi iar Statele Unite au pus o condiție. „Ei au spus: dacă nu îndeplinți sarcina referitoare la retragerea ogivelor din Ucraina, nu numai că vor începe presiunile dar va fi pusă în aplicare și o blocadă a Ucrainei. Sancțiuni, blocadă, totul a fost spus foarte clar”, a declarat Kravchuk. „Dacă Ucraina nu și-ar fi abandonat arsenalul nuclear, nimeni nu ar fi recunoscut-o”, a precizat președintele Radei supreme, Volodymyr Lytvyn, în 2011

În 1994, totuși, Kievul a semnat un memorandum în schimbul integrității teritoriale și al unei asistențe economice. 
Ucraina a primit 175 de milioane de dolari de la Statele Unite pentru eliminarea armelor sale nucleare.

În anul 2000, Moscova a șters o datorie de peste un miliard de dolari contractată de Ucraina, deși Kievul ceruse trei miliarde.  Indiferent, la finele lui 1996, retragerea arsenalului nuclear din fostele republici sovietice era făcut. Ulterior, conform acordurilor, Rusia și SUA au angajat un lung proces de reducere a arsenalelor proprii.

 

Te-ar putea interesa și: