Există oameni care merg de două ori pe an la pescuit, dar au acasă sute de undițe sau lansete. Alți colecționari înrăiți au adunat pipe, deși nu fumează, timbre, cu toate că n-au mai expediat o scrisoare timbrată de zeci de ani, au sute de mașini – precum Ion Țiriac – pe care aproape că n-apucă să le conducă, brichete, cuțite, cărți și hărți rare – ca Adrian Năstase, care și-a donat colecția unui muzeu, că nu mai avea unde să le țină în casă – și te mai miri ce ciudățenii. Am cunoscut, chiar, un polițist de la „Rutieră” care strânsese în podul casei sale mii de plăcuțe de înmatriculare din toată lumea, plus toate modelele de permise de conducere românești dîn ultima sută de ani. Dar să ridici un imobil în care, pe opt nivele, să ai colecții cu zeci de mii de tirbușoane, tot atâtea fiare de călcat de pe vremea bunicii și chiar din antichitate, bașca tot atâtea „trivete” – suporturile pe care se așezau fiarele, sute de aparate muzicale și camere de fotografiat străvechi, asta chiar că-i dambla. Una pe cât de frumoasă, pe atât de bizară. La intersecția străzilor Parfumului cu Vulturilor, din vechiul cartier evreiesc din București, într-o clădire modernă, ca un buncăr, găsești acest loc fabulos. Un arhitect, om de afaceri, a deschis pentru public, relativ recent, un muzeu privat, în care își expune colecțiile adunate în timpul vieții. Un loc care trebuie văzut. Este unic pe pământ și se numește „Muzeul Recordurilor”.

30.000 de tirbușoane

Gabriel Soare, în vârstă de numai 30 de ani, filolog la bază, este curatorul muzeului. „Am ajuns aici printro întâmplare. Mi-a zis prietena mea, care lucra aici ca traducător, că e disponibil un loc de documentarist. Am dat un interviu și m-au acceptat pe loc. Mi s-a părut un loc de muncă inedit, într-un muzeu privat, despre care nu știam nimic. A fost o provocare!”. Astăzi, a ajuns să cunoască toate piesele expuse și să le recite „pedigree”- ul pe dinafară. „Când am ajuns aici, în 2012, în muzeul domnului arhitect Ion Chirescu, colecțiile nu erau cele mai mari din lume. Acum, însă, da!”, se îmbujorează curatorul cu față de liceean.

Paradisul sau coșmarul gospodinelor de acum 100 de ani. Zeci de mii de fi are de călcat

Se mîndrește cu exponatele pe care le-a adunat proprietarul de drept, de parcă ar fi ale sale: Avem o colecție de peste 30.000 de tirbușoane, din toată lumea! Totodată, avem cea mai mare colecție de fiare de călcat de pe tot pământul! Peste 35.000, toate diferite. Mai avem expuse peste 5.000 de aparate de fotografiat, de la dagherotipuri – de secol XIX – până la cele din anii ’60.

15.000 de „trivete”

O altă „piesă de rezistență” a entității muzeale este secțiunea dedicată așa-numitelor „trivete”. Gabriel Soare explică, pe înțelesul tuturor: „Adică a vechilor suporturi pe care erau așezate fiarele de călcat ale bunicilor, străbunicilor și chiar ale strămoșilor noștri”. Pe inventarul acestei secțiuni se regăsesc peste 15.000 de „trivete” adunate din toată lumea. Dar, de unde până unde acest cuvânt, pe care nici DEX-ul nu-l recunoaște? Tânărul filolog te lămurește repede cu privire la acest neologism referitor la un obiect pe care îl mai găsești, astăzi, doar prin târgurile de vechituri sau prin podurile sau beciurile caselor vechi: „Vine de la cuvântul englezesc «trivet». La noi i se mai spunea și tripod, dar cea mai uzuală denumire era aceea de suport”.

În ineditul muzeu mai poți admira și o selecție de circa o sută de aparate muzicale, de la flașnete, fonografe, gramofoane, până la cutii muzicale. Tânărul muzeograf e tare mândru: „Toate sunt funcționale!”.

„Capete de bour” din ambele emisiuni filatelice

Proprietarul muzeului, Ion Chirescu, un cunoscut colecționar, este arhitect și om de afaceri. „Domnul Chirescu a fost inițial, filatelist împătimit, încă din copilărie. Tatăl său l-a înițiat în filatelie. Iar astăzi expune, în muzeul său, peste 100.000 de timbre și alte 50.000 de piese filatelice rare cum ar fi: scrisori sau colițe”, explică ghidul. Din colecția filatelică nu lipsește, evident, celebrul „Cap de Bour”, de pe timpul caimacanului Nicolae Vogoride, imprimat la mijlocul secolului al XIX-lea: „Avem mai multe «Capete de bour», din ambele emisiuni. Că au fost două…”.

O întrebare firească este cam cât costă toate minunățiile din Muzeul Recordurilor? Se poate estima o cifră? Gabriel Soare se sfiește să facă o evaluare: „Nu! Nu se poate! Valoare istorică și poveștile fiecărui obiect în parte primează în fața valorii materiale!”.

„Fiare de călcat” de acum 2000 de ani

Pare un ibric dar este un fier de călcat chinezesc

Cele mai vechi exponate ale ineditului așezământ cultural sunt două modele de „fiare de călcat”. În ghilimele, că nu-s tocmai din fier. „Ambele au cam aceași vârstă, cam două milenii. Unul este cel chinezesc, manufacturat din alamă sau bronz”, spune Gabriel Soare. În fapt, arată ca un ibric mai mare în care strămoșii lui Mao puneau cărbuni încinși și jar și-și netezeau hainele. Al doilea este unul de proveniență din nordul Europei presupus scandinavă, și este din piatră. Arată ca un bolovan, teșit la fund, cu mâner. „Avem peste 35.000 de fiare de călcat. Mai toate au fost cumpărate la licitații, iar altele au fost tranzacționate direct între colecționari deși, inițial, baza strângerii acestor piese a constat în achizițiile din târgurile de vechituri”, turuie filologul convertit în custode muzeal.

 

Tirbușoane pentru călimări, cu simboluri falice sau cu pix încastrat

Cel mai interesant tirbușon este unul din secolul al XIX-lea, franțuzesc, folosit nu neapărat pentru scoaterea dopului din sticlele de vin, cât și pentru destuparea călimărilor cu cerneală sau a sticluțelor de parfum. Expertul intră în detalii: „Piesa este poleită cu foiță de aur și era, la vremea sa, un obiect de lux, folosit de aristocrați”. În imensa colecție de tirbușoane găsești de la piese care arată ca niște simboluri falice până la unele care au și pix, din secolul XX.

Telefonul „pâlnie” din 1978, marca Ericsson

Tot aici poți admira și 100 de telefoane de epocă. Cel mai vechi dintre ele este un model fabricat de compania suedeză Ericsson, în 1878. Ce este intrigant la el este forma lui. Că arată ca o pâlnie. Cu siguranță, astăzi, în secolul informației, cu smart-phone- uri, ai avea mari dubii cum să-l folosești. E cam grei să-ți dai seama care e difuzorul și care e nicrofonul. Unde mai pui că e și din lemn. Dar mai sunt și altele, extrem de interesante, cum mai vezi doar prin filme.

Camere foto „Stereo”, de acum peste 100 de ani

În raionul „Foto” „power-play”-ul este un aparat mare, de studio, cu trepied, cum mai vedem azi doar în filmele mute de acum un veac. Are peste 130 de ani și este fabricat, cum altfel, în Germania. Pe el scrie Janssen&Co, Koln. Aparatul făcea poze care se imprimau pe sticlă, nu pe hârtie sau pe alte materiale. Pot fi admirate, dar nu și atinse, celebrele aparate „stereo”, cu două obiective, ale căror imagini își dădeau senzația pe care o ai astăzi când vezi o fotografie 3D, Numai că anticele camere foto sunt fabricate la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului trecut.

Strămoșul tonomatului

Muzeul din vechiul cartier evreiesc al Capitalei se întinde pe opt nivele. La etajul trei se află colecția de aparate muzicale unde regele este strămoșul tonomatului, care și el a devenit istorie. „Ăsta pe care îl avem noi era folosit în spații publice, precum: lobby- urile hotelurilor, în gări, sau în restaurantele de acum 120 de ani. Este perfect funcțional!”, se entuziasmează Gabriel Soare. Ideea era că băgai în el o monedă și puteai asculta o melodie de două ori. Însă schimbarea discurilor metalice, pe care era imprimat cântecul, se făcea manual. Și, astăzi, nu prea mai sunt astfel de plăci.

Trivetele erau pe tipuri, în uzul servitoarelor. Astăzi sunt bibelouri

Trivetele. Suporturile pe care țineau gospodinele de pe timpuri fiarele de călcat care funcționau pe bază de jar. De ce ar colecționa cineva astfel de obiecte? Nu-i ciudat? La urma-urmei nu-s decât niște obiecte de uz casnic, azi fără niciun folos. „Nu sunt atât de banale pe cât par!”, se supără, ușor, curatorul muzeal. „Trivetele din secolele XVIII- XIX pot fi folosite astăzi și din punct de vedere estetic, nu umai practic”. Ce vrea să spună muzeograful este că banalele suporturi ale vechilor fiare de călcat pot fi folosite pe post de ornamente, ca niște bibelouri. Trivetele nu prea au povești în spate și este greu de identificat o listă a proprietarilor: „Spre deosebire de nobilele tirbușoane, trivetele erau folosite de slujnice”. Are noimă ce spune că, în casele boierești de pe timpuri, nu cucoanele călcau rufele, ci servitoarele. Cea mai frumoasă trivetă din colecția arhitectului Chirescu este din fier forjat, are modele florale si datează de acum 200 de ani.

Mașina de scris cu tastatura pe disc

Dintre cele 150 de mașini de scris expuse în secțiunea dedicată lor, cea mai nouă este din anii ’50. Remarcabilă este una care nu are, câtuși de puțin, tastatura cu care suntem noi obișnuiți. E una rotundă, cu un soi de disc care trebuie potrivit manual ca să poți alege litera dorită. Numele ei este „The World Typewriter” și a fost patentată, în 1886, de un anume John Becker. Era destul de complicat să scrii cu o astfel de mașinărie, dar cu timpul, probabil, căpătai dexteritate. Acum avem Iphone-uri și alte device-uri.

Te-ar putea interesa și: