Sergiu Celibidache. Sursă foto: Captură video
Din cuprinsul articolului
În timp ce filmul „Cravata galbenă” rulează în cinematografe și readuce figura lui Sergiu Celibidache în centrul atenției publice, povestea unuia dintre cei mai enigmatici artiști ai secolului XX capătă un nou suflu. Spectatorii descoperă (sau redescoperă) destinul unui român care a sfidat reguli, academii, sisteme și chiar epoca în care a trăit.
Filmul a reușit ceea ce puține biografii reușesc: a făcut ca publicul – uneori obișnuit să treacă în grabă peste numele titanilor culturii – să-și pună întrebări. Cine a fost, cu adevărat, Sergiu Celibidache? Ce fel de om trăiește muzica până la limita instinctului? Ce preț plătește un artist pentru a nu abdica niciodată de la propriile principii?
Pentru că Celibidache nu a fost doar un om al baghetei. A fost un spirit intransigent, un rebel, un om care nu a acceptat compromisul, un supraviețuitor al unei Europe sfâșiate de război, un străin urmărit de Securitatea românească, un profesor adulat, un iubit al femeilor și un pedagog temut. Venerat și contestat, Sergiu Celibidache a fost un dirijor care nu a acceptat niciodată jumătăți de măsură. Pentru el, muzica nu era profesie, ci destin.
Tânărul Sergiu Celibidache a părăsit România având în buzunar doar un dicționar
Însă acest început modest avea să anunțe un destin uluitor: acela al unui dirijor care își transforma trupul întreg într-un instrument de expresie și care electriza sălile de concert prin intensitatea cu care trăia muzica.
Personalitatea sa a stârnit opinii radical opuse — pentru unii era un „dictator” al scenei, pentru alții un „tiran” sau un „despot”, dar toți îi recunoșteau geniul, iar studenții îl priveau drept un mentor ieșit din comun, aproape un maestru spiritual. Imaginea de om distant sau impenetrabil era doar masca perfecționismului său extrem, îndreptat în primul rând spre sine. Așa cum mărturisea: „înfometare sau perfecţiune“, completând apoi: „sunt servitorul muzicii, nu o pot trăda; cu cât orchestra este mai bună, cu atât am nevoie de mai multe repetiţii“.
Celibidache, originar din Roman și născut în 1912, a intrat în universul sonor încă din copilărie, când a început să studieze pianul. Parcursul său educațional, trecut prin Iași și București, l-a condus ulterior la Berlin, locul în care avea să se formeze ca muzician și gânditor. Înainte de a pleca însă, nimeni nu ar fi putut anticipa ascensiunea lui fulgerătoare.
Portretul acelui tânăr este surprins de criticul Eugen Trancu-Iași, în volumul „Sergiu Celibidache – scrisori către Eugen Trancu-Iaşi“. Prieten apropiat al dirijorului, el își amintește: „Nu ştiam prea multe despre el. Venise din Iaşi la Bucureşti pentru a studia la Politehnică, însă părea un vântură-lume. L-am invitat la mine, la cină. Când a sosit, s-a aşezat direct la pian, fluturându-şi degetele pe clape. Asculta cu atenţie ceea ce cânta, ochii lui erau mari. (...) Totul suna ca la cea mai bună orchestră, o orchestră cu un genial dirijor, Sergiu Celibidache“.
„N-ar fi renunţat niciodată la ideile lui”
Încă de atunci se remarca prin hotărârea cu care își apăra propriile principii — „n-ar fi renunţat niciodată la ideile lui“. Decizia de a pleca din țară a fost una radicală: „doar cu o cravată verde cu picăţele, împotriva voinţei tatălui său, trântise uşa casei, doar cu dicţionarul german în buzunar“, relata Ioana Procopie Dumitrescu, femeia care avea să-i devină soție.
Ajuns la Berlin la 24 de ani, tânărul care în adolescență nu părea menit unei cariere excepționale i-a uluit pe profesorii de specialitate din muzică, matematică și filosofie. Examenul de dirijat a devenit legendar: abordarea lui neconvențională i-a făcut pe examinatori să oscileze între ideea că se află în fața unui nebun ori a unui geniu. Ioana Procopie Dumitrescu își amintea cum a susținut examenul fără a deschide partitura, provocând uimire totală.
A absolvit cu calificative maxime — magna cum laude — în trei domenii, însă până la afișarea rezultatelor a trăit o noapte de neliniște și insomnie. Hotărârea finală a comisiei a fost însă răsunătoare: „micul ieşean, fără brânză, fără cârnaţi, ajunsese primul în toate. Singurul dintre candidaţi care îi încuiase pe toţi. Nu mai avuseseră un asemenea elev de 80 de ani, au scris călăii universităţii în diplomele sale“. Din acel moment, a știut că muzica nu mai era doar o pasiune, ci destinul lui definitiv.
Berlinul, locul în care i s-a spus pentru prima dată Celi, a fost martorul celor mai grele experiențe ale lui din timpul războiului. A supraviețuit cu frunze comestibile culese de lângă liniile de tramvai sau cu fructe găsite prin livezi, iar uneori primea câte un ajutor de la oameni cu posibilități mai bune. Locuia într-o încăpere modestă, în casa unei familii de vatmani care l-au protejat în acei ani tulburi. Ajuns celebru, nu i-a uitat și le-a oferit o excursie la Veneția — unul dintre numeroasele gesturi prin care își exprima recunoștința.
La 33 de ani, Celibidache se afla deja pe podiumul Filarmonicii din Berlin. Orașul l-a adoptat ca pe un favorit, iar concertele sale se încheiau cu aclamații prelungi și strigăte precum „Rămâi aici!“. Energia lui îi făcea pe oameni să simtă că muzica nu era doar interpretată, ci trăită cu o intensitate rar întâlnită.
Cuceritor suprem
Prima întâlnire dintre Ioana Procopie Dumitrescu și Sergiu Celibidache a avut loc la Buenos Aires, unde dirijorul urma să deschidă stagiunea simfonică a prestigiosului Teatru Colón. În acel moment, Celibidache avea 38 de ani, o carieră spectaculoasă și o aură care atrăgea inevitabil admirația femeilor din toată lumea. Ioana îl descrie astfel: „Părul aproape albastru de negru, ochii căprui ca două castane, o privire de te întorcea pe dos, mlădios ca o salcie, cum naiba să te lase indiferent?“.
Iar ea nu a rămas indiferentă. Îl vedea ca pe o prezență aproape mitologică — „un Vulcan, un Titan, un Vezuviu în erupţie – poate chiar şi un tiran, pe undeva“. În jurul lui, entuziasmul publicului era atât de puternic încât și repetițiile deveneau un mic spectacol: admiratoarele se strângeau ca într-un veritabil „harem“, comentând cu voce tare fiecare detaliu, de la buclele lui, la „mâini“ sau „surâs“.
Cu toate acestea, dirijorul nu se lăsa distras. Femeile îl idealizau, dar el părea să rămână distant, preocupat exclusiv de misiunea artistică ce-l consuma. Ioana observase această indiferență calculată: era „indiferent şi nepăsător“, deși în jurul lui se lansa o întreagă coregrafie a seducției.
În acele săptămâni, Ioana și Sergiu comunicau puțin, însă privirile îi trădau. Timp de un an, tânăra a trăit cu nerăbdarea revederii: „Aşteptarea următorului turneu îmi devenise insuportabilă. Zilele treceau prea încet, nu-mi găseam liniştea, număram minutele“. Terminarea stagiunii nu a însemnat un final, ci începutul unei povești, întrucât o discuție telefonică, firește despre muzică, le-a schimbat destinul: „fără să ştim, începu un drum lung de culori, de basm şi de sonorităţi de pe alte lumi, unde dragostea învingătoare a avut ultimul cuvânt“.
Sergiu Celibidache. Sursă foto: Captură video
Iubirea tumultuoasă cu Ioana: „Nu ne putem despărți. Trebuie să te hotărăști!”
Cel care a făcut primul pas decisiv a fost chiar maestrul. După un lung joc al așteptării, a formulat clar direcția: „Nu ne putem despărţi. Trebuie să te hotărăşti!“. Iar Ioana nu avea cum să-l refuze — simțea că legătura dintre ei era prea puternică pentru a fi ignorată.
De atunci, cei doi au pornit într-o viață nomadă, însoțindu-se în turnee prin întreaga lume, într-un șir interminabil de succese. Lojele dirijorului se umpleau de flori, iar „cozile de admiratori şi admiratoare“ îi urmăreau în fiecare oraș. Chiar și Celibidache, amuzat, observa schimbarea în felul în care publicul îl privea pe măsură ce înainta în vârstă: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât femeile sunt mai nebune!“.
Deși pe scenă era adesea perceput ca un personaj sever sau imprevizibil, în spatele costumului se afla un om cu un umor incredibil. O singură replică putea transforma o sală întreagă într-un hohot uriaș. Alteori, ironia lui, deși savuroasă, îi aducea și situații delicate.
Ioana Celibidache povestește că „Răspunsurile lui erau prompte şi întotdeauna pline de umor“. La o repetiție în sudul Italiei, observând că o violoncelistă își ținea instrumentul incomod, nu s-a abținut: „Domnişoară, te rog, ia matale violoncelul între picioare şi cântă cum trebuie!“. Publicul a izbucnit în râs, însă a doua zi tatăl violoncelistei l-a avertizat cu o voce tăioasă: „Maestre, sunt tatăl violoncelistei. Nu uitaţi că aici avem mafie!“. Temându-se de consecințe, dirijorul a părăsit hotelul fără întârziere.
Om, mai întâi de toate
Carisma, generozitatea și simțul ludic l-au însoțit toată viața. Un episod emblematic s-a petrecut în preajma Crăciunului, când, aflat la cumpărături, a observat o bătrână care se uita lung la vitrina plină cu delicatese, dar nu putea mesteca alimentele. Într-un impuls neașteptat, Celibidache s-a prezentat drept dentist și i-a spus că Dumnezeu îi trimite „banii de dentist“ — gest prin care i-a dăruit o pereche de dinți. Ioana, martoră, a povestit ulterior cu uimire această întâmplare.
„Sergiu îmbuna pe oricine. L-ar fi îmbunat chiar şi pe Belzebut! Iar dacă mai şi ştiai să găteşti vreo supă, mai ales cu găluşte, te puteai alege chiar şi cu o casă...“.
Mai târziu, în comuna de lângă Paris unde s-au stabilit, cei doi au ajuns celebri printre localnici. Dirijorul „i-a îmbrăcat pe toţi ţăranii din cap până-n picioare“ și a inventat jocuri și concursuri pentru copiii satului, care îi priveau ca pe personaje coborâte din povești.
Viața și religia nu puteau fi separate pentru Sergiu Celibidache
Credința și dimensiunea spirituală au fost elemente fundamentale în viața lui Sergiu Celibidache. Era, în felul său, „puţin budist, puţin catolic, puţin ortodox, puţin hinduist, dar adunate la un loc, era aşa cum trebuia să fie“. Fiul său, Serge Ioan Celibidachi, îl descrie ca pe „o persoană cu o dimensiune spirituală profundă, avea toată această parte budistă, precum şi lecţiile de viaţă, fără să fie pretenţios“, conform volumului „Celibidache – întâlniri cu un om de excepţie“.
Chiar și maestrul declara adesea că pentru el viața și religia nu pot fi separate. În articolul „Înţelepţii sunt greu de găsit“, apărut în 1962 în „Frankfurter Allgemeine“, explica faptul că încearcă, în timpul concertelor, să creeze condiții pentru o „experienţă transcendentală“, din perspectiva zen-budistă.
Cum a vrut regimul să îl transforme într-un „artist al ţării“
Celibidache, stabilit în Occident încă înainte de instaurarea comunismului, a devenit rapid un nume urmărit cu interes de autoritățile de la București. În 1955, Securitatea îi deschide mai multe dosare, atribuindu-i numele conspirativ „Kolb“. Motivele? Faima sa internațională și contactele pe care le avea în „cercurile cele mai înalte capitaliste“, după cum notau rapoartele clasificate ale Direcției I din cadrul SIE.
Regimul își dorea să-l aducă înapoi în țară, cu scopul de a-l prezenta drept un „artist al țării“, asemenea încercărilor făcute și în cazul lui George Enescu. De fapt, supravegherea lui începe încă din 1948, de când se păstrează transcrieri ale unor scrisori trimise familiei din Roman — documente considerate de ofițerul interceptărilor ca având elemente „contra securităţii poporului“.
Cercul de supraveghere se extindea asupra întregii familii Celibidache, indiferent că rudele trăiau în România sau în străinătate. Părinții lui, Demostene și Maria, deși „neimplicaţi politic“, sunt atent monitorizați; Securitatea nota despre mama sa că „priveşte cu ochi de moarte regimul nostru de democraţie populară“. Nici surorile — Magdalena, Tatiana Maxim (stabilită în Venezuela), Paraschiva Irina Macovei, Maria Verduca — și nici fratele vitreg, Neculaie-Radu, nu scapă de verificări. În vizor se aflau și prietenii apropiați, precum Eugen Trancu-Iași.
Dosarele conțin, pe lângă rapoarte, scrisori trimise și primite de dirijor, precum și informații despre performanțele sale profesionale. Era consemnat fiecare succes, indiferent de țară sau oraș. Totodată, erau notate și observații despre „activitatea politică“ a dirijorului, menționându-se că în 1946 „a organizat colonia română din Berlin“, formată, conform Securității, din „elemente reacţionare, fugite din ţară după 23 august sau aflate acolo de mai mult timp“.
Încercările de racolare eșuează definitiv, lucru notat într-un Referat din 26 decembrie 1959. Concluzia era clară: „din studiul efectuat până în prezent (…) şi din măsurile luate în vederea creării posibilităţilor de recrutare, nu s-a putut face nimic deoarece «Kolb» nu are domiciliu stabil prin profesia sa de dirijor – cutreieră toată lumea, stând câte 4-5 luni în fiecare ţară. Prin rudele din ţară nu s-a putut realiza acest lucru…“. Raportul sublinia și că situația materială foarte bună a lui Celibidache elimina orice pârghie de presiune.
Ascensiunea fulminantă a lui Celibidache începe în Berlin
Ascensiunea fulminantă a lui Celibidache începe în Berlin, în 1945, când câștigă concursul de dirijat al Orchestrei Radio. La sfârșitul aceleiași luni, este invitat la pupitrul Filarmonicii din Berlin, iar două luni mai târziu devine directorul ei muzical. Orchestra fusese condusă anterior de Wilhelm Furtwängler, acuzat la acel moment de colaborare cu regimul nazist.
Cei doi s-au întâlnit în 1946, iar relația lor a devenit rapid una apropiată, menținută prin corespondență. Celibidache povestea că „singurele dăţi în care am palpat «fenomenul muzical» au fost împreună cu el“. Considera că Furtwängler i-a oferit lecții decisive, atât profesionale, cât și umane: „Am învăţat de la el, mai întâi de toate, ce anume să nu fac, am învăţat că a face este cu putinţă şi că era cu neputinţă să îl copiezi. Că succesul nu are nimic local, determinat, dimpotrivă, el este un flux ce apare dacă laşi planta să crească“.
Pentru Celibidache, revelația supremă a fost aceea că datorită lui Furtwängler a înțeles cu adevărat ce poate fi muzica. Cu toate acestea, apropierea lor s-a deteriorat treptat. Celibidache îl sprijinea necondiționat pe Furtwängler în lupta pentru a-și recâștiga reputația, afirmând: „Am făcut tot ce îmi stătea în puteri, m-am pus la dispoziţia lui pentru ca el să poată depăşi acel moment teribil din viaţa sa“. Dar, în timp ce el încerca să-și spele numele, discipolul începea să strălucească tot mai puternic.
În perioada în care a condus Filarmonica din Berlin, Celibidache a susținut peste 400 de concerte, devenind noua forță a orchestrei. Această ascensiune alimenta anxietățile lui Furtwängler, care ajunsese să creadă că tânărul dirijor urmărește să îl înlăture. Oamenii din jurul său răspândeau zvonuri, afirmând că Celibidache complotează „prin intrigi“ sau „prin diverse uneltiri“.
Revenirea în România are loc rar
În ciuda bârfei generale, Celibidache i-a rămas loial. Împreună au reușit, în cele din urmă, să-l ajute pe Furtwängler să-și recapete onoarea. Dirijorul român își amintea momentul cu emoție: după verdictul favorabil, „nu am mai fost niciodată îmbrăţişat aşa de cineva“.
În 1952, Furtwängler se întoarce la conducerea orchestrei, iar Celibidache rămâne ca dirijor asociat. O perioadă scurtă, cei doi lucrează împreună, însă tensiunile se amplifică. Manipulat de anturaj, Furtwängler ajunge să creadă că Celibidache „îl vorbea de rău la americani“, acuzație complet nefondată. Conștient de toxicitatea situației, Celibidache decide să părăsească Berlinul.
De aici începe o nouă etapă: în 1960 colaborează cu Capela Regală din Copenhaga și pornește într-un turneu în Germania. În 1962, publică în „Frankfurter Allgemeine“ articolul „Înțelepții sunt greu de găsit“, unde vorbește despre budism și despre rolul spiritual al interpretării muzicale.
Urmează ani de activitate intensă: dirijor invitat la Radioul din Stockholm, turnee în Europa, apoi căsătoria cu Ioana Procopie Dumitrescu în 1965 și nașterea fiului lor, Serge Ioan, în 1968. Recunoașterile continuă: în 1970 devine Cavaler al Ordinului Vasa și primește Premiul de muzică Leonie-Sonning.
Revenirea în România are loc rar, însă în 1970 susține cinci concerte la Sala Radio, la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Suedeze. În anii următori dirijează în Stuttgart, Paris, București, Mainz și, din 1979, preia Filarmonica din München, unde va rămâne până la finalul vieții.
Anii ’80 și ’90 aduc turnee, premiere mondiale, distincții europene și un debut răsunător în SUA, la Carnegie Hall. În 1987 primește Moneda Aurită de Onoare a orașului München, iar în 1993 Marele Ordin German „Maximilian“
Sergiu Celibidache: „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român“.
Un moment istoric are loc pe 13 februarie 1990, când Radiodifuziunea Română transmite în direct concertul Filarmonicii din München dirijat de el, iar maestrul rostește celebra frază: „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român“.
În 1996 susține ultimul concert, la München. Se stinge pe 14 august, în casa sa de lângă Paris, fiind înmormântat în cimitirul local. A doua zi, „The New York Times“ îl omagia într-un necrolog: „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“.
După 1990, prezențele lui Sergiu Celibidache în România rămân simbolice, dar de fiecare dată cu încărcătura emoțională a unei întoarceri acasă. Reputația pe care o avea în străinătate continua să crească, iar distincțiile se adunau una după alta. În 1992, este primit ca membru de onoare al Academiei Române, iar doi ani mai târziu devine cetățean de onoare și Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. În aceeași perioadă primește, în Franța, titlul de Comandor al Artelor și Literelor — o recunoaștere a unei vieți dedicate în întregime muzicii.
Activitatea lui artistică se menținea la un nivel impresionant chiar și spre finalul carierei. De la cursurile de dirijat din München, unde forma noi generații de muzicieni, până la turneele în Franța, Italia, Spania, Israel sau Moscova, Celibidache continua să fie una dintre figurile dominante ale artei dirijatului. În ochii celor care îl urmau, rămânea același spirit exigent, misterios și fascinant, capabil să transforme repetițiile în experiențe transformatoare.
Ultimul concert pe care l-a dirijat a avut loc în iunie 1996, la München. La scurt timp după aceea, pe 14 august 1996, viața lui se încheie liniștit, la reședința din La Neuville-sur-Essonne, în Franța. Este înmormântat în cimitirul micii localități, într-un loc retras și simplu — în contrast cu dimensiunea monumentală a carierei sale.
A doua zi, pe 15 august 1996, presa internațională îi dedica materiale omagiale ample. Printre ele, necrologul din „The New York Times“ îl descria drept „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“, o formulare care surprindea perfect dualitatea lui Celibidache: un artist temut și adorat deopotrivă, imprevizibil și riguros, aspru și carismatic, un om care a trăit pentru muzică în cel mai literal sens al cuvântului.
