Radu Portocală. sursa: arhiva evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
L-am auzit zilele trecute pe Călin Georgescu vorbind cu un soi de evlavie teatrală despre Mircea Maliţa, pe care îl numea „maestrul meu” – ceea ce înseamnă „omul care m-a format”. Cum generaţia mai tânără nu ştie, fără îndoială, nimic despre Mircea Maliţa, poate că e util să amintim cine a fost cel care l-a format pe Călin Georgescu.
Aşadar, Mircea Maliţa s-a născut în 1927. La vîrsta de 19 ani s-a înscris în Partidul Comunist, căruia i-a rămas fidel pînă în 1989. În 1948, după instalarea completă şi definitivă a regimului comunist, devenea preşedinte al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România. Un an mai târziu, era numit membru al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor (comunist), semn de mare încredere din partea puterii. În acelaşi ani, îşi începea ascensiunea universitară, trecînd de la postul de asistent (1949) la cel de profesor (1972). În 1950, la vîrsta de doar 23 de ani, Maliţa era numit director al Bibliotecii Academiei, post pe care îl va ocupa pînă în 1955. În aceeaşi perioadă, era şef al Comisiei studenţeşti a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitor şi responsabil cu propaganda şi relaţiile internaţionale al Comitetului Naţional pentru Apărarea Păcii.
Din 1956 (adică la vîrsta de 29 de ani!) pînă în 1960 este consilier la Misiunea Permanentă a României la ONU (New York), în 1960 devenind director al Direcţiei Relaţii Culturale din Ministerul Afacerilor Externe. În 1962 este numit adjunct al ministrului Afacerilor Externe, post pe care îl părăseşte pentru a deveni ministru al Învăţământului (1970-1972). Tot în domeniul diplomatic, a fost ambasador în Elveţia (1980-1982), apoi reprezentant permanent la ONU (1981-1982) şi ambasador în Statele Unite (1982-1985).
Fireşte, cu un asemenea parcurs este cooptat în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, întîi ca membru supleant (1969-1972), apoi ca membru plin.
În sfîrşit, Maliţa a fost ministru secretar de stat la Consiliul de Stat (al cărui preşedinte era Nicolae Ceauşescu), apoi consilier al preşedintelui Republicii (Ceauşescu).
Mircea Maliţa a fost, deci, un om care, pe toată durata regimului comunist, s-a bucurat de totala încredere a partidului. Ascensiunea lui politică n-a cunoscut nici o întrerupere, nici un moment de dizgraţie. Ultima funcţie, aceea de consilier al lui Ceauşescu, e, fără îndoială, cea mai înaltă la care putea ajunge. Din punct de vedere politic, se poate spune că Mircea Maliţa a avut o carieră mai împlinită decît cea a lui Silviu Brucan sau a altora pe care azi îi privim ca pe nişte netrebnici.
Precum Brucan, Maliţa s-a lepădat în 1990 de tot trecutul lui de servitor credincios al Partidului Comunist pentru a îmbrăca veşmântul savantului care a trăit toată viaţa în sferele înalte ale gîndirii. Şi ca în cazul lui Brucan, această năpîrlire rapidă i-a atras uitarea trecutului şi admiraţia amnezicilor. Ministrul, ambasadorul, consilierul lui Ceauşesu a fost şters din memorii pentru a lăsa locul savantului aclamat cu respect.
„Maestrul” lui Călin Georgescu este acest om albit de vasta spălătorie deschisă în 1990, acest om fără trecut – ilustrare perfectă a dezastrului moral în care s-a prăbuşit România în momentul în care a decis să uite în loc să se cureţe. Nu ştiu cît de nobil, cît de glorios e să fii format de un astfel de personaj crescut, împlinit în credinţa comunistă şi devenit brusc unul din beneficiarii marii contorsiuni purificatoare.
La urma urmei, în paradoxala Românie poate nu va trece prea multă vreme pînă să aflăm că Ceauşescu s-a dedat la o disidenţă secretă împotriva lui însuşi. Atunci, unii se vor forma după modelul lui şi i se va pune bustul în aula Academiei.
