Pentru oameni, comunicarea este sursa relațiilor și parte a modului în care funcționăm optim în viața de zi cu zi. Animalele scot sunete pentru a emite avertismente, a-și atrage perechea, a semnaliza supărarea, a se găsi unele pe altele sau a-și apăra teritoriul; la fel ca noi, corzile vocale susțin fundațiile sociale și le asigură supraviețuirea. Dar v-ați întrebat care sunt animalele cele mai vocale? Și ce semnifică tăcerea altora?

Oamenii de știință au identificat câteva trăsături comune care fac diferența între sunetele animalelor, dar și legătura cu limbajul uman.

Creaturi sociale, seduse de algoritmi

Factorul cheie al comunicării animalelor arată gradul de sociabilitate al speciei respective. Este adevărat că unele specii foarte sociale sunt mai volubile; de exemplu păsări precum quelea. Apoi mamiferele ca suricatul, care trăiește în vaste comunități din sudul Africii, își învață puii cum să se ferească de predatori. "Este un sunet moale, delicat", explică zoologul Arik Kershenbaum de la University of Cambridge din Marea Britanie, care studiază comunicarea vocală a animalelor și folosește algoritmi pentru analiza și compararea sunetelor lor.

Însă nu este o regulă; a fi social nu înseamnă neapărat că un animal comunică mult, spune Kershenbaum. Vocalizarea vine cu un cost. "Majoritatea animalelor încearcă să nu fie prea vocale, căci asta consumă multă energie".

Un alt factor important este prada: sunetele expun animalul riscului de a fi prins. Aceste două trăsături pun o presiune puternică pe comunicarea vocală a unor specii mai avansate social ca cimpanzeii, una dintre rudele apropiate ale omului. În realitate, cimpanzeii nu sunt atât de vocali cum ne-am aștepta. Pentru a micșora efortul comunicării auditive, ei recurg adesea la gesturi. Totuși, vocea nu este neapărat necesară pentru standardul ideal al comunicării animale.

Sunetele care se aseamănă cuvintelor

În mod constant animalele difuzează informații, pe cale vocală, olfactivă sau prin postură, transmițând mesaje implicite către alte specii, explică Kershenbaum.

Animalele solitare au nevoie să comunice lumii mesaje mai simple, comparativ cu animalele care trăiesc în grupuri comunitare în care comunicarea ajută la menținerea ierarhiilor sociale, la localizarea și împărțirea hranei și avertizarea legată de pericole. Există dovezi că unele chemări ale animalelor au sensuri specifice, care seamănă cu un cuvânt. De exemplu, unele maimuțe scot anumite chemări tip alarmă care anunță riscul unui prădător, iar delfinii au sunete asemănătoare unui fluierat pentru diferite rude. "Delfinii folosesc acest sunet particular ca un nume, care poate fi considerat un cuvânt", spune Kershenbaum.

Însă comunicarea animalelor nu constă în "cuvinte" discrete cu sensuri unice, ca în cazul limbajului uman. De exemplu, păsările cântătoare, deși au unele dintre cele mai complexe secvențieri vocale, le folosesc în scenarii în care relativa simplitate a ceea ce pasărea are nevoie să comunice nu se suprapune cu diversitatea năucitoare a sunetelor pe care fiecare chemare a lor o conține, a explicat Kershenbaum.

Hoții de sunete

O teorie ar fi aceea că mediul este mesajul. Efectiv păsările spun: "Iată ce cântec complex pot cânta! Asta înseamnă că pot fi un tată bun". Acrobatica vocală poate substitui penajul colorat, un alt arsenal de seducție.

Există unele specii de păsări, ca mierloii sau papagalii gri africani, care fură sunete de la alte specii pentru a părea mai interesante, spune Erich Jarvis, neurobiolog la Rockefeller University din New York, care studiază cântecul păsărilor ca model pentru modul în care oamenii învață să vorbească. Însă aceste specii nu comunică mesaje discrete așa cum fac cuvintele la oameni, căci nu au sensuri transferabile. Mai degrabă e vorba de noi sunete adăugate unui repertoriu vocal, decât der sunete cu semnificație individuală. Deși animalele nu spun multiple lucruri discrete la fel ca în limbajul uman, vocalizarea lor are totuși un sens bogat și dens.

Elevii de top din lumea animalelor

Animalele se diferențiază și prin durata vocalizării lor. Astfel, potrivit lui Jarvis, animalele se înscriu în două categorii: elevi non-vocali (sau "înnăscuți") și elevi vocali, care imită sunetele. Numai câteva grupuri de animale fac parte din categoria elevilor vocali: oamenii, speciile de păsări cântătoare și unele mamifere ca delfinii, balenele, elefanții, focile și liliecii.

Comunicarea mai frecventă poate ajuta comunicarea pe zone mai extinse, iar animalele pot emite pretenții asupra unui teritoriu sau pot găsi un partener. Volubilitatea și complexitatea sunetelor lor le poate permite să transmită mai multe informații altora despre statutul propru.

Pe de o parte, există riscuri ale vocalizării intense: risipa de energie și atragerea prădătorilor. Jarvis a lansat ipoteza că majoritatea animalelor vocale sunt cele care în mod tipic se tem cel mai puțin de prădători. El a remarcat că elevii vocali mai volubili tind să fie în vârful lanțului alimentar – ca oamenii, balenele, delfinii sau elefanții. Ei emit sunete în gama ultrasonică, precum liliecii.

Mai mult, animalele "vorbărețe" au dezvoltat un sistem care reduce consumul de energie asociat cu emiterea constantă de sunete. Mușchii din laringe preiau o cantitate însemnată de energie în corp, iar neuronii care se activează rapid controlează vocalizările.

Limbajul animalelor, o oglindă a limbajului uman

Jarvis a explicat că animalele vocale, inclusiv oamenii, preiau moleculele de proteine care protejează acești neuroni activi. "Așadar, noi oamenii și păsările cântătoare, papagalii și alte specii avem mecanisme evoluate independent pentru a ne proteja neuronii căii vocale astfel încât să putem comunica mult". Cu alte cuvinte, pentru speciile foarte guralive, vocalizarea conferă un avantaj uriaș cu un cost relativ mic.

Există și excepții, de exemplu cinteza australiană zebrată este un elev vocal care vorbește doar puțin. Ca medie însă, elevii vocali au un repertoriu mai complex. Delfinul este animalul care poate fi considerat cel mai guraliv. O concluzie a studiului este aceea că modul în care comunică animalele nu e doar o curiozitate, ci ajută specia umană să se înțeleagă mai bine.

Sursa: Science alert