În inima Munteniei, la poalele Munților Căpățânii, într-un loc învăluit de liniște și păduri de codri, se află un așezământ monahal care pare a opri timpul în loc. Aici, în această oază de spiritualitate și artă, istoria și rugăciunea se împletesc pentru a lăsa o moștenire ce va dăinui veșnic.

Un vis domnesc în vremuri tulburi

În anul 1688, Constantin Brâncoveanu, mare boier și domn al Țării Românești, a pus piatra de temelie a unei viziuni care a depășit epoca sa. Moștenind o avere considerabilă și o domnie îndelungată de 26 de ani, în care ținutul a cunoscut pace și înflorire culturală, Brâncoveanu a dorit să ridice un lăcaș sfânt care să devină loc de rugăciune și necropolă pentru familia sa.

Cu cuvintele sale pline de sfințenie: „Nu voi intra în sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare și repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului și sălaș Dumnezeului lui Iacob”, domnitorul a poruncit construirea mănăstirii, în vremuri „nestatornice” pentru Țara Românească.

O capodoperă în piatră și culoare

Sub supravegherea marelui stolnic Pârvu Cantacuzino, apoi a marelui armaș Cernica Știrbei, și cu ajutorul echipei formate din Manea – vătaful de zidari, Vucașin pietrarul și Istrate lemnarul, lucrările au fost finalizate în 1693, când biserica a fost târnosită solemn pe 6 septembrie.

În anul următor, o echipă remarcabilă de zugravi – Constantin și Ion, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim – au împodobit biserica cu fresce vii și pline de sens, terminându-și opera pe 30 septembrie 1694. Scene biblice, chipuri de sfinți și reprezentări ale familiei Brâncoveanu și Cantacuzino străjuiesc încă pereții sacri, îmbinând religia cu istoria și memoria familială.

Daruri și zidiri pentru suflet și cultură

În 1695, voievodul a înzestrat mănăstirea cu moșii, vii, țigani, robi și drepturi de vamă și taxe din județe precum Vâlcea, Dolj, Mehedinți și Ilfov. Donațiile includeau vii lângă Drăgășani, sălașe de țigani și taxe colectate de la vămi și saline, asigurând astfel resursele necesare pentru întreținerea și dezvoltarea așezământului.

Anii următori au fost marcați de completarea ansamblului: clopotnița din 1696, cu clopote aduse de la Viena, biserica bolniței ctitorită de doamna Maria, soția domnitorului, schiturile Sfinților Apostoli și Sfântul Ștefan, toate zugrăvite cu măiestrie și ridicate cu evlavie.

Un centru de cultură și spiritualitate

Pe lângă zidiri, Constantin Brâncoveanu a pus bazele unei tipografii renumite și a unei biblioteci impresionante, „Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu”, care adăpostește astăzi circa 4000 de volume. O inscripție din 1708 de deasupra ușii bibliotecii mărturisește importanța sa: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare”.

Catalogul din 1791 arată o colecție valoroasă ce cuprinde 382 de volume tipărite și 46 de manuscrise, dintre care 115 în limba română, incluzând lucrări rare și prețioase precum „Odiseea” lui Homer, tragediile lui Euripide sau Novellae adăugate Codexului lui Iustinian.

Arta brâncovenească în toată splendoarea

Arhitectura mănăstirii cuprinde două incinte: una exterioară cu ziduri puternice și o clădire cu etaj, și o incintă interioară dreptunghiulară cu clădiri pe trei laturi și zid înalt pe partea de răsărit. În centrul acestei incinte se înalță biserica mare, cu o lungime de 32 de metri și o înălțime de 14 metri, considerată o reinterpretare a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș.

În interior, frescele surprind o galerie impresionantă de sfinți, scene biblice, sinoade ecumenice și o istorie ilustrată a vieții împăratului Constantin cel Mare, simbol al biruinței Crucii. În pronaos, chipul lui Constantin Brâncoveanu și al familiei sale se află alături de rudeniile din neamul Basarabilor și Cantacuzinilor.

Locul unde veșnicia prinde glas

Mormântul din marmură destinat ctitorului a rămas gol mai bine de două secole și jumătate, trupul său fiind odihnit la biserica Sfântul Gheorghe din București, altă ctitorie de-a sa. Tot aici odihnește și primul stareț al mănăstirii, Ioan Arhimandritul.

Turnul clopotniței, cu cele patru clopote de la Viena, răsună cu sunete armonioase care par a spune povești din vechime. Chiliile, galeriile arcuite și colecția impresionantă de icoane și obiecte bisericești completează acest ansamblu ce pare o poartă spre veșnicie.

Paraclisul, cu turla octogonală și picturile sale delicate, îi aduce omagiu Sfinților Împărați Constantin și Elena și familiei Brâncoveanu, în timp ce foișorul egumenului Dionisie Bălăcescu încununează cu măiestrie artistică această oază de spiritualitate.

O legendă vie a artei și credinței românești

Situată într-un colț de rai, la marginea unei păduri străjuită de cântecul huhurezilor, această mănăstire este mai mult decât o ctitorie: este o mărturie vie a istoriei și culturii românești, un far al spiritualității și artei brâncovenești care a fost numită de marele istoric Nicolae Iorga „… continuatoare a civilizației romane, ai cărei moștenitori în Europa de Răsărit sunt românii”.

Aici, timpul se oprește și istoria se roagă. O comoară care ne aduce aminte că veșnicia se construiește cu credință, artă și dăruire.