Copilul meu, piesa lui Mike Bartlett, ți se lipește de suflet, te ține legat de scaun ca o lecție de viață în timpul căreia ești scos la tablă și obligat să îți așterni toate trăirile în fața unor necunoscuți.
Pleci ori împăcat, ori răvășit după ce ai văzut-o, într-o liniște de care ai nevoie ca să înțelegi de ce lucrurile se petrec cum se petrec acolo, pe scenă. Oricare dintre spectatori ar putea deveni personaj, pentru că lumea construită de autor și imaginată de regizorul Claudiu Goga nu are nici chip și nici nume, e un amalgam de sentimente si stări care te devastează în cel mai frumos și sensibil mod cu putință. Copilul e universul din care personajele îți extrag iubirea, furia, nebunia, e sursa conflictelor, e rațiunea de a exista a unui tată disperat, e întreaga lume a unei mame ce încearcă să-și găsească rostul și liniștea. Victimă a unei familii destrămate , Copilul imaginat de regizorul Claudiu Popa este mai mult o proiecție a modului în care părinții își împovărează copiii cu propriile frustrări, neîmpliniri și angoase.
Actorul Vlad Corbeanu interpretează rolul Copilului, un ostatic emoțional care își confruntă propriul tată (Tudor Istodor) , ironizându-l și aruncându-i în față vorbele cu care a fost înveninat de mama (Diana Cavallioti) care trăiește, la rândul ei, sentimente amestecate de dragoste maternă și furie răzbunătoare.
Piesa asta se mulează al naibii de bine pe tiparul de familie destrămată în care el și ea își amărăsc viețile chiar și după ce nu mai trăiesc împreună, găsind prilej de conflict și încrâncenare în cele mai mici detalii ale existenței. Mama e mereu acuzatoare, încercând să-l provoace pe bărbatul care a fost incapabil să o facă fericită, el se apără chiar cu prețul de a deveni violent, iar în centrul acestui conflict e mereu Copilul, ființa aceea care îi leagă împotriva voinței lor.
Remarcabilă mi s-a părut viziunea regizorală a personajului Copilul, dualitatea acestuia, dedublarea, întrepătrunderea omului cu păpușa inertă ce prinde viață prin vorbele unui personaj umbră (Vlad Corbeanu) și prin mișcările celor doi păpușari ( Andreea Trestainu și Ioana Vlădău Babii). Nici nu știu dacă să vă împărtășesc misterul acestui personaj, sau să vă las să-i descoperiți singuri onestitatea feroce.
Tudor Istodor reușeste atât de bine să eșueze în rolul tatălui care nu este ,,nici puternic și nici bogat,, încât îți vine să îl aplauzi în mijlocul spectacolului pentru realism, iar mama (Dianei Cavallioti) se zbate permanent într-un eșec emoțional în care atrage și restul personajelor. Bunica (Irina Velcescu), subrezită de bătrânețe și abandonată de întreaga familie, nu este decât o reflexie crudă a viitorului în care se proiectează toate furiile suprimate și nespuse la timpul lor.
M-au emoționat sincer cele două personaje imaginare care întruchipează, aievea, părinții tatălui ratat, un bărbat și o femeie ce prind viață doar ca să dea glas eșecurilor și suferințelor trăite de tatăl Copilului. Piesa asta e o oglindă, nu o scenă pe care se succed personajele, o imensă oglindă așezată în fața spectatorilor care au curajul să-și înfrunte demonii.
Long story, short, Copilul meu este o bucățică din fiecare dintre noi și ai nevoie de mult curaj ca să te recunoști acolo, pe scena Teatrului Mic. Dar e o provocare pe care trebuie să o acceptați și îmi veți da dreptate după ce veți vedea spectacolul.
Recomandările noastre
