Ca să te bucuri cu adevărat de acest spectacol, trebuie să iei titlul drept îndemn : să repeți experiența primei vizionări, să compari fiecare nouă reprezentație cu ce ai văzut dintâi.

Nu am mai simțit această senzație cu alte spectacole, dar faptul că m-am tot gândit la ce s-a întâmplat pe scena Teatrului Național câteva zile la rând m-a făcut să cred că m-aș mai duce o dată.

În decorul nemărginit la care ai fost expus, riști să te pierzi în detalii, să nu acorzi o atenție sporită unor chestii care apoi ți par senzaționale.

Scena aia imensă a Naționalului a reușit, cumva, să împartă atâtea fragmente de viață în același timp, încât cred că acesta e lucrul care m-a impactat cel mai tare.

Viața personajelor e trasă de o sfoară, de fapt e trasă pe sfoară, în decupaje de tip vagon, sau e proiectată pe un ecran gigantic în care teatrul se joacă în afara teatrului (adică pe stradă, între blocuri, în parc).

E ca și cum ai asista la un duel între reprezentația actorilor de pe scenă și cea a actorilor din stradă încercând să pui cap la cap secvențele ce capătă sens odată ce personajele deschid gura sau dansează.

Vreme de aproape 3 ore personajele sunt într-o așteptare ce pare să nu se mai sfârșească : tatăl, actorul Marius Bodochi, trebuie să moară și parcă se încăpățânează să prelungească delirul, trecând prin fața ochilor spectatorilor crâmpeie din viața lui care ar trebui să îi marcheze.

Cu toate astea, sunt momente în care parcă empatizezi cu fiul muribundului (Marius Manole) exasperat de dificultatea cu care bătrânul se apropie de moarte, agățându-se de fiecare amintire care îl mai poate ține captiv printre cei vii.

E atâta realism pe scenă, regizorul Radu Afrim a reușit să te bage cu nasul în treburile cele mai intime ale familiei Negrescu, încât te simți dator să-i judeci pe toți, ba chiar să faci sugestii despre cum ar trebui să se petreacă lucrurile.

Piesa este o adaptare după romanul lui Mihai Radu și poate că așa ar fi trebuit să încep, dar eu l-am descoperit pe Mihai abia în umorul amar și monologurile personajelor, în construirea relațiilor care se năruiesc una după alta și în mizeria de viață pe care a descris-o atât de bine și de real în romanul său.

Tik Tok, Instagram, video call uri, prezentul e rostogolit pe scenă pentru a înțelege că asta este, de fapt, viața noastră trăită în văzul tuturor.

Am simțit că Repetiția pentru o lume mai bună nu este un spectacol la care să stai cu gura căscată pe actori, nu pentru că nu ar minunați, fără deosebire, ci pentru faptul că ești copleșit de imagine, de lumini, de sunet, de ruperile de ritm, de ideea de a înghesui pe o scenă atâtea sentimente și trăiri.

Mirela Oprișor e fix ce trebuie în rolul Mădălinei, fosta nora a muribundului, e dinamică și penetrantă, amuzantă pe alocuri, de o sinceritate care te duce cu ochii în pământ – parcă o cunoști de undeva, ai mai văzut femei ca ea pe stradă, parcă seamănă cu vecina de la trei care a făcut si a dres.

Emilian Oprea și Ciprian Necula sunt hipsterii cocalari cărora nu le-am găsit neapărat un sens în firul poveștii, dar e nevoie de ei ca de un tablou cu Răpirea din Seray dacă vrei să ilustrezi cât mai real  o anumită tipologie umană; important este că publicul i-a plăcut, iar la scenele în care cele două personaje au fost aduse în lumină s-a râs cel mai mult.

Dacă ar fi să mă rezum la un moment care mi-a plăcut în mod deosebit, ar fi acela în care personajul Dinu, flautistul, interpretat de Istvan Teglas își dispută câinele, umanizat superb de actorul Ștefan Iancu, cu Paul Negrescu (Marius Manole).

Un alt personaj care a stârnit în mod constant râsete este Cordoș, un  bătrân fugit de la azil (Emilian Mârnea) care își dorește obsesiv aragazul muribundului și pe care,  când ți-e lumea mai dragă,  îl tot vezi așezându-se pe wc-ul din baia familiei Negrescu.

Raluca Aprodu este Tamira, asistenta medicală plină de erotism, care știe să îngrijească un bolnav, dar și să danseze provocator la capul mortului, lăsând spectatorii muți de uimire; același efect îl stârnește  și actrița Crina Semciuc (Patricia, pe scenă) amanta personajului principal, care se zbate între propriile drame, printre cearceafuri, muzică bună și scene de sex subtil sugerate.

Long story, short, Repetiție pentru o lume mai bună este un spectacol în care îți dorești să te implici cu toate simțurile, iar pentru un spectator aceste trăiri sunt o provocare ce merită acceptată.