Este vorba de „storceac” sau „storceag”. O „zeamă acră” în care se regăsesc măcar două feluri de sturion, de preferat morun și nisetru, dar se poate și cu păstrugă și cegă. Iar în caz de „avarie” se poate folosi chiar și carnea din capul de somn. Mulți cred că e o mâncare lipovenească, dar adevărul este că rețeta autentică e brevetată de haholii din Sfântu Gheorghe-Deltă, urmașii cazacilor, refugiați de câteva secole în smârcurile de la revărsarea Dunării, de furia țarului cu care aveau niscaiva diferende existențiale. În rețeta originală, știută doar de haholi și nevestele lor, în ciorbă se pune tot peștele: carnea, capul, ficatul și mațele, cu excepția ficatului de femelă care, zic pescarii bătrâni, te duce la chelie.

Asta pentru că sturionii sunt o specie de pește cartilaginoasă. Practic nu au oase, cu excepția unor „năsturei” cornoși de pe spinare. Secretul este simplu. Ciorba nu se acrește nici cu borș, nici cu oțet, nici cu lămâie, ci cu zer de brânză. Iar în farfurie e servită cu frunze de țelină sălbatică, pe post de pătrunjel sau clasicul leuștean. Și, important de știut, tradițional, se mănâncă mai întăi carnea, care e servită separat, după care se soarbe zeama.

Din placenta de icre negre, tocată și amestecată cu verdeață, hahoalcele fac o plăcintă numită proboi. Asta pentru că nu tot caviarul poate fi recoltat și pe ea mai rămân biluțe de icre negre, în procent mic, de până la 5%. Tot niște plăcințele, „piroști cu vezeacă”, se fac din măduva spinării sturionului, care e elastică. Și mai sunt si altele, căci dacă icrele și carnea se duc la boieri, măruntaiele n-au cautare.

Te-ar putea interesa și: