La sfârşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, să-mi facă neapărat o coroniţă . Mama a râs ca-ntotdeauna: „De unde să iei tu premiul întâi? Fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani”. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus până jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii. Am înţeles de ce. Nu eram frumos îmbrăcată.

Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama! Ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă, dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfârşitul serbării. Când am văzut pachetul cu cărţi îmi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atâtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu câtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte.

Pachețelul cu biscuiți

Mama ne dădea în fiecare dimineaţă, la toţi patru copiii, un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete cu biscuiţi de 1,25 bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strângeam bănuţ cu bănuţ. Voiam să-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea „Poveşti cu zîne” de Contesa de Segur. Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam.

Din prima zi de când am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vârtej în librărie să întreb cât costă cartea!

– E cartonată cartea, măi copilu’, n-ai tu bani de ea şi nici faţă, mi-a spus vânzătoarea grăbită.

– Dar cât costă ?

– Douazecişicinci de lei.

Douăzecişicinci de lei… Cât o fi însemnând Doamne cifra asta că eu nu ştiu, sunt abia în clasa întâi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr… mi-am zis eu gânditoare, şi într-o secundă m-am întors la vânzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă: 1 leu și 25 de bani!

– Nu ai, măi, fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai!

A doua zi, la fel! Am renunţat la pachetul de biscuiţi și fuga mare la librărie să văd, nu cumva îmi ajung banii de carte.

– Îţi mai trebuie măi copiluţ, îţi mai trebuie… nu ai destul!

A treia zi, la fel… nu ştiu câte zile m-am dus la rând, dar ştiu că, într-o zi, vânzătoarea m-a privit straniu câteva secunde fără să clipească apoi mi-a răspuns:

– „Dă toţi banii la mine, măi, fetiţă”. I-a luat şi, fără să-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o! Am luat-o ca pe-o comoară în mâini şi am alergat cu ea acasă, direct în pod.

M-am aşezat pe burtă şi am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni! O auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la școală… Dar… degeaba striga ea, că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată! Într-un târziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea, ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mână. S-a uitat la ea, la preţ…

– De unde ai avut banii? M-a întrebat deodată.

– I-am avut eu…

– De unde? M-a întrebat tăios.

– De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit.

– Şi bine, măi, tată, tu n-ai mâncat nimic la școală?

– Ba da.

– Ce?

– Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu? Uite cum a fost…

Când am văzut prima oară un crenvuşti

La școală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am văzut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic într-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: să-i fac temele în pauză, că ea nu are timp… acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti, iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am înţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată era că, într-o, zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă!

„Nu se uită nimeni la noi”

Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfârșit de an a clasei întâi. Tata era acasă împreună cu frații săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:

– Nuşa, noi suntem țigani, și oricât de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu tată, tot la mătură ai s-ajugi că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi.

– Tată, dar dacă eu învăţ bine, bine şi iau numai premiul întâi, tot țigani rămânem? Nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă???

Am auzit un hohot de râs… râdeau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară… mi se spulberase un vis… şi realitatea era atât de crudă! Eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele, cioarooo, cârrr, care se tot auzeau în spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţă albă şi cu ochii verzi… eu eram un rebut! Când treceau pe lângă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă întrebam serios ce-or fi făcând ei de au pielea albă… au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu? Pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum… Dacă nu era așa, de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea?! De ce scrâșneau din dinţi şi rosteau un abia auzit „țigani nenorociți”, când treceam pe lângă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi în locul lor?

„Țigan nu te naşti, țigan devii”

N-am reuşit să înţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui „dat” al Lui Dumnezeu, considerându-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să înţeleg că „țigan nu te naşti, țigan devii”! Atunci când furi, când minţi, când ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi! Din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rânduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii. Abia după ce l-am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut să-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat.

Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricât de urât ar suna şi oricât de urât m-ar privi oamenii: acela de creștin. Sunt mândră că sunt copilul Lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pământesc a fost un țigan sărac, ghebos, care cânta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care, din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.

Pe scurt: sunt mândră de stigmatele mele, căci unul (țigănia) l-a hotărât Dumnezeu pentu mine, pentru viaţa aceasta, şi celalalt (credincioșia) l-am hotărât eu pentru Dumnezeu, pentru viaţa veşnică! Articol preluat din armoniamagazineusa.com. (Lenuța Neacșu)