A fost cât pe aci, de câteva ori. O dată, când preşedintele Băsescu şi-a ieşit din papuci pe la începutul crizei şi s-a luat de statul asistenţial hipertrofiat, pe care nu ni-l putem permite. Apoi, când au sărit în sus sindicatele din sectorul public, sub lozinca "modelului social european", luându-se în clonţ cu preşedintele. Dacă am intrat în Europa, au zis ele, atunci e musai să avem lefuri şi pensii ca în Europa, başca o lege ca să nu mai aibă nimenea voie să fie şomer.

Cu oarece întârziere, cum se cuvine, au intrat în dezbatere cugetătorii: de fapt staţi aşa, noi nici n-avem stat asistenţial, e o iluzie optică. La noi categoriile vulnerabile nu prea sunt ajutate, ci furate în dreptul lor la o viaţă demnă, bugetul mergând de fapt către… (completaţi dv cu ce vă enervează mai tare). România cheltuie cel mai puţin pe pensii, ajutoare sociale, asistenţă medicală sau educaţie dintre toate statele membre ale UE. Cetăţeni, aţi fost minţiţi, indignaţi-vă!

Şi atunci, de ce ziceam că am ratat polemica, deşi iată că avem un sociolog cu doctorat la Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale? Păi, fiindcă toţi greşesc în ce spun, fie din superficialitate, fie pentru că sunt interesaţi să distorsioneze faptele. Legătura dintre criza economică şi soarta statului asistenţial – sau, dacă preferaţi, a modelului social european – rămâne obscură.

Analiştii indignaţi recurg permanent la infantilul şi supărătorul artefact de a raporta cheltuielile sociale la PIB-ul ţării, nu la totalul colectat la buget. Faţă de PIB, ele sunt întradevăr mici – ca toate celelalte cheltuieli publice în România, de altfel. Colectăm în general puţin, după cum se ştie, anume 32% din PIB, faţă de 40% şi peste în celelalte state UE, deci dacă strângi puţini bani, n-ai cum să cheltui mult ca procent din PIB, e la mintea cocoşului.

Dacă ne raportăm însă la totalul bugetului consolidat, situaţia e aşa: pentru educaţie, peste media UE; pentru pensii şi alte transferuri, pe la mijlocul clasamentului, dar un pic sub medie; pentru sănătate, în partea a doua a clasamentului, dar cu destule state sub noi. Per total, suntem în pluton. Trec peste faptul că, istoric vorbind, fracţia de cheltuieli sociale creşte o dată cu bunăstarea, deci nu poate fi la fel în România şi Suedia: când Suedia era la PIB/cap al nostru, factura socială reprezenta mai puţin din totalul încasărilor decât a noastră astăzi. Această dinamică naturală e un lucru discret trecut sub tăcere de tabăra indignaţilor, care uită că dezvoltarea economică a la longue nu se poate legifera şi se poate omorî cu politici proaste; dacă nu era aşa, Argentina n-ar fi regresat în ultima sută de ani.

Băsescu şi opoziţia politică (înglobând sindicatele şi presa militantă) fac şi ei confuzii majore. Preşedintele, deoarece sugerează că actuala criză economică se datorează statului asistenţial, a cărui existenţă e pusă sub semnul întrebării. Ceilalţi pentru că reacţionează pavlovian, sărind isterici la jugulară, fără să chibzuiască dacă premizele teoriei lui Băsescu n-or fi cumva false.

Evident că sunt false. Criza economică şi cea a datoriilor suverane care a urmat n-au fost generate de statul asistenţial ca atare – ci de gaura din bugete dată de diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Ţările scandinave, Franţa şi în bună măsură Germania sunt state asistenţiale solide şi nu au probleme speciale, pentru că nu cheltuie mai mult decât adună. La polul celălalt, Grecia, vedeta crizei din zona euro, nu e vreun model de stat asistenţial. Cheltuie procentual pe educaţie şi sănătate cam cât România (dar, e drept, enorm pe pensii şi ajutoare, fiind în topul european). Cu alte cuvinte, politicile sociale generoase nu crează probleme atâta vreme cât porţi o discuţie sinceră şi responsabilă cu cetăţenii despre factura ce trebuie achitată pentru ele, care factură se reflectă corect în sistemul de impozitare (taxe înalte şi cu bază largă, tolerând puţine excepţii). Problemele încep dacă eşti iresponsabil şi o ţii langa cu modelul social european la beneficii, dar eviţi cu ipocrizie problema costurilor. Iar această ipocrizie poate să fie de stânga (ca în România), dar şi de dreapta (ca în Italia sau Grecia), la fel cum buna guvernare poate fi în principiu de orice culoare; în Europa există exemple pentru oricare combinaţie.

Un guvern care îşi echilibrează bugetul şi nu minte în privinţa finanţelor publice (ca Italia sau Grecia ca să intre în zona Euro; sau Tăriceanu înainte de criză) duce o politică sustenabilă şi e bine văzut de pieţele financiare, fie că acest echilibru se realizează sus (impozite mari şi stat asistenţial) sau jos (un stat mai liberal cu taxe mici). Ce contează e să nu se întindă mai mult decât îi e plapuma.

De aceea mi se par uşor pe lângă subiect atât declaraţiile lui Băsescu cât şi indignările reflexe ale PSD sau teo retizările căznite ale lui Dinu Patriciu, care, în pustiul intelectual din PNL, unde Antonescu&comp au constitutiv atenţia scurtă şi nu pot citi mai mult de ¾ pagină deodată, a căpătat statură de doctrinar.

Unii fac din statul asistenţial sursa crizei – sau, invers, soluţia la aceasta – ceea ce este greşit, după cum am arătat. Patriciu, pentru că este pe cale să dea liberalismului un nume rău în România, concepându-l instinctiv (dar, e drept, în tradiţia interbelică) nu ca pe un stat limitat şi pro-piaţă impersonal, cu reguli unice şi tari pentru toţi, ci ca pe unul patricianist, în care guvernul e mai curând pro-corporaţii decât pro-piaţă liberă, stând cu şefii acestora la un trabuc de vorbă şi dându-le stimulente negociate caz cu caz.