Riscă România să devină o „colonie digitală”? Despre educație, AI și rolul Academiei Române. Interviu cu academicianul Mircea Dumitru (III)

Într-o lume tot mai dependentă de tehnologie, sistemul educațional românesc se află la o răscruce. Despre pericolele pasivității tehnologice, necesitatea regândirii disciplinelor școlare și rolul pe care Academia Română ar trebui să-l joace în acest context fluid, discutăm cu academicianul Mircea Dumitru.

Decizia strategică a României: Consumatori sau creatori de tehnologie

Ați menționat adesea importanța formării elitelor. Dacă sistemul educațional românesc ratează acest moment de „decizie” și rămâne doar la nivelul de discuții sterile despre schimbările produse de AI, care sunt riscurile pe termen lung pentru România? Riscăm să devenim o colonie digitală care doar consumă tehnologie importată, fără a avea capacitatea de a inova sau de a controla etic aceste instrumente?

Mircea Dumitru: Întrebarea pe care o formulați este, în fond, o întrebare strategică despre poziția României în noua ordine tehnologică care se conturează. În istoria modernă, diferența dintre societățile care avansează și cele care rămân dependente nu este dată doar de resurse, ci și de capacitatea lor de a forma elite intelectuale capabile să înțeleagă transformările epocii și să le orienteze.

Dacă sistemul educațional nu reușește să pregătească astfel de elite, sau le produce doar pentru a le exporta ireversibil, riscul este real: o societate poate ajunge să fie doar un consumator pasiv de tehnologii produse în altă parte. Într-o asemenea situație, nu doar că depinde economic de alții, dar pierde și capacitatea de a înțelege și evalua critic instrumentele pe care le folosește. Or, dependența tehnologică este, în cele din urmă, și o formă de dependență intelectuală.

Evaluarea Națională ar putea fi modificată. Schimbările analizate la Ministerul Educației

Fostul director al SIS, condamnat pentru divulgarea secretului de stat, va fi extrădat în Republica Moldova. Decizia CAB

Sursa foto: LinkedIn/ Inteligența artificială

Există o modalitate prin care putem evita acest statut de „colonie digitală”?

Mircea Dumitru: Nu este inevitabil să devenim o „colonie digitală”, dar acest lucru depinde de deciziile pe care le luăm acum. O societate care investește în educație solidă — în matematică, informatică, dar și în logică, filosofie, etică și științele fundamentale — poate participa activ la dezvoltarea acestor tehnologii. Nu este necesar ca fiecare țară să producă platforme globale, dar este esențial să existe comunități intelectuale capabile să inoveze, să adapteze și să reglementeze responsabil aceste instrumente.

În ultimă instanță, miza nu este doar economică, ci repet, culturală și civilizațională. Alegerea este între a fi o societate care înțelege tehnologia și o modelează în acord cu propriile valori sau una care o adoptă fără să o înțeleagă pe deplin. Iar această alegere se face, în primul rând, în școală și în universitate. Aici, cu permisiunea dumneavoastră, aș vrea să mai adaug o idee pe care o consider foarte importantă în acest context...

Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române. sursa: Agerpres

Vă rog să o faceți. Este important să surprindem toți parametrii definitorii ai discuției.

Mircea Dumitru: Este vorba, în fond, despre introducerea unei perspective autentice interdisciplinare asupra modului în care vom aborda de acum înainte problemele majore ale cunoașterii și ale societății. În continuare suntem, într-o măsură surprinzător de mare, tributari unei dihotomii intelectuale moștenite din secolul al XIX-lea: separarea rigidă între științele naturii, pe de o parte, și științele socio-umane, pe de altă parte. Este celebra problemă a „celor două culturi”, formulată în anii ’50 de C. P. Snow.

Astăzi însă, acest mod de a privi lucrurile nu mai este doar depășit; devine tot mai clar că este și disfuncțional. Marile probleme contemporane — de la inteligența artificială până la transformările economice și instituționale — nu mai pot fi înțelese sau gestionate în interiorul unor granițe disciplinare atât de rigide. Avem nevoie de o abordare care să depășească această frontieră artificială. Poate că ea a avut sens într-o anumită etapă a dezvoltării științei, când filosofii și epistemologii încercau să definească metodologii distincte pentru diferite domenii ale cunoașterii. Astăzi însă, această separare se menține mai ales prin inerție instituțională și prin prejudecăți disciplinare.

Concret, ce ar presupune această schimbare de paradigmă în modul în care structurăm cunoașterea?

Mircea Dumitru: Ceea ce se impune este regândirea unei structuri unificate în diversitate a culturii științifice și epistemologice adecvate secolului XXI. Asta nu înseamnă desființarea disciplinelor, ci crearea unor forme de co-evoluție și simbioză între științele naturii și științele socio-umane, pe baza înțelegerii contemporane a naturii științei, a metodologiei cercetării și a modului în care se produce progresul științific.

În mod inevitabil, o asemenea schimbare implică și o regândire a arhitecturii instituționale: modul în care organizăm universitățile, institutele de cercetare și programele educaționale trebuie să reflecte această nouă realitate. Dar aceasta este, desigur, o discuție mai amplă, care ar merita un cadru separat. Pentru moment, în contextul discuției noastre, am dorit doar să subliniez importanța extraordinară a temei interdisciplinarității și necesitatea depășirii vechii paradigme a „celor două culturi”, care nu mai poate servi drept ghid pentru înțelegerea și organizarea cunoașterii în lumea contemporană.

Rolul concret al Academiei Române în fața revoluției tehnologice

Dincolo de avertismente și studii teoretice, ce poate face concret Academia Română pentru a ghida Ministerul Educației în acest hățiș? Poate Academia să propună un standard de etică și logică a inteligenței artificiale care să fie introdus în curiculă, astfel încât să nu lăsăm formarea tinerilor doar în seama corporațiilor de tehnologie care au interese comerciale, nu neapărat culturale?

Mircea Dumitru: Am anticipat deja, parțial, un răspuns la această întrebare mai devreme, inclusiv notând tema interdisciplinarității. Academia este prin însăși natura sa un forum, poate forumul suprem al interdisciplinarității. Întrebarea este însă foarte bine formulată, pentru că mută discuția din zona diagnosticului în zona responsabilității instituționale. Academia Română nu este doar o instituție simbolică, ci una care are, prin tradiție și statut, rolul de a orienta reflecția intelectuală și de a contribui la formularea unor repere pentru politicile publice.

În acest moment, acest rol devine de o importanță capitală și depășește cu mult relația punctuală cu Ministerul Educației și al Cercetării. Transformările pe care le trăim sunt legate de apariția unei noi forme de organizare socială și economică, asociată cu ceea ce numim, în mod generic, societatea cunoașterii — o societate în care informația, procesarea informației, generarea de cunoaștere și aplicarea acesteia devin elementele centrale ale funcționării sistemelor sociale.

În acest context, educația, cercetarea și producerea de cunoaștere nu mai sunt doar sectoare periferice ale societății, ponderi marginale în arhitectura instituțională — tratabile în registre de tipul „3% sau 5% din buget”. Ele devin chiar miezul funcționării societății moderne.

Academia Română. Sursă foto: Arhiva EVZ

Cum ar putea arăta o intervenție pragmatică din partea Academiei în construirea acestei noi arhitecturi instituționale?

Mircea Dumitru: De aceea nu vorbim aici despre un proiect aspirațional sau despre o ambiție abstractă, ci despre o realitate deja prezentă. În acest moment, o instituție de tipul Academiei Române este practic singura structură națională care are potențialul de a coagula și de a mobiliza un efort intelectual coordonat la nivel național.

În mod concret, acest lucru ar putea însemna constituirea unei platforme de colaborare și coordonare între mai multe niveluri: ministerele relevante (educație, cercetare, economie), centrele de decizie economică și instituțională, sectorul de afaceri, societatea civilă și universitățile. Academia ar putea juca rolul de nucleu intelectual și de orientare strategică al acestui proces.

Ne aflăm într-un moment istoric în care multe lucruri trebuie regândite și recalibrate, iar unele trebuie construite aproape de la zero. Este, într-un anumit sens, un moment de refondare a arhitecturii intelectuale și instituționale în care operăm.

Nimeni nu poate spune cu certitudine cum vor evolua lucrurile în următoarele decenii. Dar un lucru este sigur: ele nu vor evolua într-o direcție favorabilă, dacă resursele intelectuale și instituționale pe care Academia Română le reprezintă nu vor fi mobilizate la maximum. Iar un mecanism de coordonare națională în jurul provocărilor aduse de noua societate a cunoașterii și de revoluția tehnologică în curs trebuie creat cât mai rapid. În lipsa unui astfel de efort, riscăm să rămânem nu doar în urma transformărilor globale, ci și fără instrumentele necesare pentru a le înțelege și gestiona.