În primăvara anului 1985, scriitorul Dorin Tudoran, membru al Uniunii Scriitorilor, era la capătul puterilor. Hărțuit de propagandiștii PCR, fără un loc de muncă, urmărit de Securitate, se adresează șefilor din fruntea instituțiilor statului. Merge în audiență la Nicolae Croitoru, șeful Comitetului Municipal București al Partidului Comunist Român, cerându-și drepturile: loc de muncă, eliberarea unui pașaport pentru a pleca în străinătate definitiv. Alături l-a avut și pe Dumitru Radu Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, care era la curent cu toate demersurile și nemulțumirile lui Tudoran.

Acțiuni, dialoguri, scrisori, sesizări de nemulțumire către organele de partid, toate se regăsesc în fondul de dosare al Securității privindu-l pe scriitorul Dorin Tudoran. Din unele documente vom prezenta fragmente elocvente, care punctează restricțiile la care erau supuși românii în timpul regimului ceaușist, cum li se încălcau drepturile, cum li se fabricau dosare pentru a fi arestați, cum și de ce procurorii diferențiau deținuții politici de deținuții de drept comun la indicația Partidului, a Securității sau a Tovarășului Ceaușescu.

În arhiva provenind de la Direcția I a Securității, cea care se ocupa și cu urmărirea activității oamenilor de cultură, scriitori, ziariști, pictori, actori, există un volum serios de informări cu privire la scriitorul Dorin Tudoran care, în perioada 1984-1985, cerea cu insistență pașaport ca să părărească România.

Într-o zi din primăvara lui 1985, scriitorul (dat afară din redacția revistei unde lucra și refuzat de altele din cauză că textele sale nu „corespundeau”) a fost chemat prin mandat la Procuratura București. În birou se afla procurorul șef adjunct Horia Nelega, procurorul Marin Cercel și comandantul secției 20 miliție, de care Tudoran aparținea cu domiciliul (Bdul Păcii). Procurorii l-au acuzat de parazitism, pe motiv că nu a mai publicat din 1982 și în acest sens i-au adus la cunoștință că i s-a deschis un dosar penal. Degeaba a arătat Dorin Tudoran că este membru al Uniunii Scriitorilor, iar în statutul acesteia și pe legitimația lui stă scris că este o persoană încadrată „în câmpul muncii”. Anchetatorii – a relatat Dorin Tudoran – i-au spus răspicat că pentru organele de Procuratură asta nu are nicio valoare deoarece, scriitorul nemaiîncasând niciun drept de autor din 1982, este „un parazit care trăiește pe spatele soției sale”.

 În urma acestei întâlniri, Dorin Tudoran i-a adresat, a doua zi, 9 aprilie 1985, un memoriu „Tovarășului Dumitru Radu Popescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din R.S.România”. Îi relatează ce a pățit la Procuratură și îi cere să ia atitudine nu pentru el, ci pentru apărarea breslei scriitorilor ale căror drepturi nu sunt recunoscute de Procuratură, iar în ceea ce-l privește să i se dea explicații pentru ce i s-a făcut dosar penal, care e învinuirea, fiindcă procurorii au refuzat să-i spună încadrarea, dacă e inculpat de drept comun sau politic.

Din memoriul lui Dorin Tudoran aflăm cum procurorii vremii făceau „trierea” infractorilor de drept comun și infractorilor cu statut politic și ce metode abuzive foloseau pentru a introduce spaima în cel care crâcnea împotriva regimului. Reproduc un fragment consistent din scrierea lui Dorin Tudoran, poate înțelegem mai bine ultimele declarații publice legate de cazul procurorului Augustin Lazăr și de acțiunile sale profesionale din vremea în care era un tinerel magistrat la Procuratura Alba Iulia, dar și cum ajungeau opozanții regimului Ceaușescu deținuți politici sau de drept comun.

 

„N-am anunțat că voi ieși în pielea goală pe balconul casei și voi urina pe capul trecătorilor”

Memoriul scris de scriitorul Dorin Tudoran se găsește în Fondul „D” din Arhiva SRI, dosar nr. 10.966, vol. 25, f76-81, acolo unde se află și Raportul colonelului de securitate Marinescu Constantin către șeful Departamentului Securității Statului, Tudor Postelnicu, din martie 1985. În el se semnalează că, dacă lui Tudoran nu i se rezolvă situația emigrării în SUA până în 7 aprilie 1985, acesta ”va concepe și difuza înscrisuri cu conținut denigrator” și va face demersuri ”pe lângă ambasadele străine, personalități politice și organisme internaționale, în presa occidentală” și că va declara greva foamei.

„Tovarășului Dumitru Radu Popescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din R.S.România

Am cerut – cum era firesc – informații, explicații în legătură cu cele pentru care fusesem, de fapt, chemat: dosarul numărul 1321 din 1 martie 1984 și învinuirea ce mi se aduce prin piesele cuprinse în el. Nu mi s-a dat nici o informație cu privire la acestea. Cu mai multă greutate, după insistențe tenace, n-am reușit decât să mi se spună: „da, aveți și un asemenea dosar”.

Găsesc, tovarășe președinte, absolut nefiresc să fiu convocat pentru un motiv, pentru un dosar, pentru o anume învinuire și să nu mi se dea nici un amănunt despre toate acestea, ci doar să fiu prevenit să nu dau curs celor de care vă înștiințam la 4 martie 1985. În această situație, găsesc că procedura de ieri, deși în forma ei politicoasă, decentă și foarte sobră, nu a fost, în fapt, decât o încercare foarte subtilă și foarte rafinată de a mi se comunica, ferm, că oricând Procuratura poate folosi împotriva mea un dosar – cel cu nr. 1321 din 1 martie 1984, despre care nu vrea să-mi spună azi nimic.

Vă rog, în consecință, cu prerogativele ce le aveți, să încercați a afla și ce este cu acest misterios dosar. Altfel, nu voi lăsa să plutească asupra mea o astfel de amenințare, un fel de sabie a lui Damocles, și voi cere eu, public, explicațiile necesare. Dar dv. știți că posibilitățile mele de a cere public asemenea explicații firești sunt, din păcate, considerate drept… ilegale. S-ar putea, dar nu mai ilegale decât procedura de a convoca la Procuratură, în zorii zilei, un om, pentru un anume dosar și pentru o anume învinuire, despre care apoi nu-i spui convocatului nimic!

Tovarășe președinte, cât privește faptul că am fost informat de cei doi tovarăși procurori că, de voi da curs celor de care vă informez pe dv. la 4 martie 1985, voi fi trimis de către Procuratură într-un proces penal, vă comunic următoarele: faptul că cele ce voi întreprinde eu vor fi considerate, cum mi s-a spus, „atingere a bunelor moravuri”, „tulburarea ordinei publice”, „huliganism”, „instigare” la nu știu eu ce mi s-ar părea ridicol, dacă n-ar fi mai întâi un abuz dinainte comunicat. Căci eu n-am anunțat că voi ieși în pielea goală pe balconul casei și voi urina pe capul trecătorilor, pentru a fi încadrat la „atingerea bunelor moravuri”; n-am anunțat că voi ieși pe stradă urlând, blocând circulația, spre a „tulbura ordinea publică”; n-am anunțat că voi ține conferințe, invitând bucureștenii la nu știu eu ce acțiuni, spre a fi încadrat la „instigare”; cum n-am anunțat că voi ieși pe stradă și voi ciupi femeile de fund, ori voi scuipa trecătorii în ochi, spre a fi încadrat la „huliganism”. Ca atare, consider cele ce mi s-au comunicat drept un abuz dinainte anunțat, vărsarea mea- cum se mai spune- dintr-o categorie de infracțiuni în alta, cu un anumit scop.

Mai întâi, nu doresc, deloc, cum mi s-a spus, să-mi creez un statut de infracțiune politică. Dar nici nu văd cum, dacă preotul Gheorghe CalciuDumitreasa ori inginerul Radu Filipescu au fost judecați și condamnați drept infractori politici, eu pot fi trimis printre borfași, la penal. Trebuie să vă mai spun că, deși mi s-a comunicat sub forma unei foarte prevenitoare atenționări, cu un apăsat caracter uman și afișată preocupare pentru ceea ce ar putea să mă aștepte într-o pușcărie cu borfași, un simplu fapt, precum cel că, intrând într-o cameră cu 60-70 de borfași, aș fi „deflorat în prima jumătate de oră” etc. etc., nu-l pot lua decât drept o încercare de intimidare. Problema ar fi dacă, știind ce se întâmplă în pușcăriile noastre, organele Procuraturii n-ar face mai bine să determine normalizarea- pe cât posibil – a regimului din astfel de închisori, decât să mă anunțe pe mine, cu zâmbetul pe buze, că voi fi încadrat într-un paragraf al Codului Penal cu care – toată lumea cu o minimă cunoștință a lumii juridice și a statutului meu o știe! – nu am nimic în comun. Să înțeleg cumva, că, dacă tot mi se va intenta un proces și dacă „doresc” să nu intru în penal, ci să fiu judecat ca infractor politic trebuie să afișez pe balcoanele casei alte texte decât cele pe care vi le anunțam? Dorește cineva să chem la răsturnarea regimului, să instig la răzmeriță, să îndemn lumea să ia cu asalt sediul C.C. al P.C.R?

Nu, tovarășe președinte, cum bine știți, nu voi face așa ceva, fiindcă nu sunt preocupat de asemenea lucruri. Dar nici nu voi lăsa să plutească asupra mea amenințarea procesului penal. Vă informez, așadar, cu toată cinstea, că de nu veți reuși în timp util să dezlegați ițele acestui abuz dinainte anunțat, va trebui să mă apăr singur și să încunoștiințez pe cine voi găsi de cuviință de noua înscenare ce mi se pregătește. Recunosc- nu vă rog tocmai lucruri ușoare! Dar, credeți-mă, este interesul nostru, al tuturor, să determinați blocarea unor asemenea absurde și chiar abjecte manipulații. Altfel, nu trebuie multă imaginație spre a înțelege ce ar urma, odată declanșat caruselul celor de care am fost… prevenit.

Cu mulțumiri colegiale, rămân în așteptarea răspunsurilor dv.Dorin Tudoran.”

 

Groapa de la Berevoiești și dosarele disidenților

Majoritatea documentelor găsite în groapa de la Berevoiești în vara lui 1991 proveneau de la Direcția I a Securității. Dosare de urmărire ale unor intelectuali – scriitori, actori, muzicieni, pictori, profesori, ingineri, medici – s-au regăsit printre hârtiile scoase de ziariști de acolo. Așa a aflat lumea multe dintre secretele Securității pe care niște ofițeri, deveniți slujbași ai noului SRI, au vrut să le îngroape. Nu au reușit din două motive.

Primul motiv ar fi povestea în sine a descoperirii râpei din Berevoiești, județul Argeș. Rememorarea acelei întâmplări este pentru cei tineri, dar și pentru cei care au uitat, că atunci a fost un moment de cotitură în fragila noastră democrație.

În iunie 1990, locotenent-colonelul SRI Nicolae Bordeianu a primit ordin să distrugă 82 de saci plini cu documente ultrasecrete, în special dosare informative din zona artă, cultură învățământ. Mulți din conducătorii României postdecembriste proveneau din aceste medii.

Se hotărâse ca documentele să fie trimis la Fabrica de Hârtie Scăeni, județul Prahova, ca să fie tocate și reciclate. Însoțit de câteva cadre SRI, ofițerul s-a deplasat inițial spre Scăeni, dar pentru că se făcuse târziu a hotărât să amâne manevra pentru a doua zi, deturnând camionul spre casa unei rude de-a sale din Berevoiești. Aici, s-au pus toți pe mâncat și băutură. În noaptea aceea, niște țigani au furat din camionul parcat la poartă patru saci cu documente, neștiind despre ce e vorba.

A doua zi, Bordeianu și ai lui, nebănuind nimic în legătură cu sacii din camion, au pornit-o, din nou, spre Scăeni. La recepția mărfii, la cântar, reprezentantul fabricii de hârtie constată că față de ce era înscris în documentele de transport și ordinul de distrugere lipseau vreo sută de kilograme de documente. Transportul a fost refuzat.

Bordeianu decide să distrugă pe cont propriu documentele. Se întoarce la ruda lui și încearcă să ardă într-un cuptor de pâine hârtiile. Nu reușește și duce camionul pe malul pârâului Râușor, într-o văioagă parțial împădurită. Oamenii lui săpă acolo o groapă, îndeasă sacii și le dau foc. Neavând răbdare, maschează totul cu un strat superficial de pământ, astfel ca totul să ardă mocnit, și grupul părăsește zona. Ceva mai târziu, un cioban însoțit de un copil observă fumul. Cei doi răscolesc și dau de hârtii. Informația ajunge la Petre Mihai Băcanu de la România liberă, apoi la toată presa.

 Al doilea motiv pentru care ofițeri ai fostei Securități, rămași în SRI, nu au reușit să îngroape trecutul acțiunilor lor abuzive a fost decizia lui Virgil Măgureanu, primul șef al SRI. Ca să iasă basma-curată din tot scandalul iscat de groapa de la Berevoiești, pentru care se constituise și o comisie parlamentară de anchetă, iar presa scotea la iveală tot felul de documente despre urmăriți și despre informatori, Măgureanu a decis să facă publică o parte din documentele din arhivă. Astfel, în 1996, a apărut „Cartea albă a Securității” de redactarea căreia s-a ocupat Mihai Pelin. Lucrarea conține informații, note de filaj, rapoarte ale ofițerilor, scrisori și proteste ale disidenților, convorbiri telefonice interceptate ale unor intelectuali etc. Printre acestea se găsesc și „materialele” legate de scriitorul Dorin Tudoran.

 

Te-ar putea interesa și: