Din cuprinsul articolului
Proclamația de la Padeș, actul politic și național de la 23 ianuarie 1821 merită să fie inclus în rândul documentelor fondatoare ale statului român!
Preliminariile unei revoluții modernizatoare
Tudor Vladimirescu acționase în calitatea sa de patriot revoluționar, de funcționar vamal și avocat, de fost comandant al formațiunilor de panduri care luptaseră în războiul ruso-turc din 1806-1812, sub imboldul unui Comitet de Oblădurire un fel de FSN constituit la 19 ianuarie 1821 când murise Șuțu.
Se înțelesese cu Eforul General al Eteriei, Alexandru Ipsilanti, nepotul domnitorului Alexandru Ipsilanti și fiul domnitorului fanariot Constantin Ipsilanti, ca mișcările lor să conlucreze pentru ca Rusia să intervină în momentul oportun să intre într-un război cu Imperiul Otoman, război care ar fi adus independența Țării Românești, Moldovei și Greciei.
Slugerul Tudor Vladimirescu (1770-1821) a redactat două documente: „Cererile Norodului Românesc” la 17 ianuarie 1821 și „Proclamația de la Padeș” care va fi citită în Gorj, la 23 ianuarie 1821. Aceste documente naționale insistau pe meritocrație, reprezentare politică națională, dobândirea suveranității. În plus, se dorea o cooperare între boierii făgăduiți și marea masă a țărănimii aservite.
Textul Proclamației
Proclamația insistă pe diferența dintre boierii patrioți și cei care agonisiseră averi în mod abuziv. Proclamația introduce „Adunarea orânduită pentru binele și folosul a toată țara” și acțiunile pentru „folosul de obște”:
„Fraților locuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi! Nici o pravilă nu oprește pe om a întâmpina răul cu rău! Șarpele când îți iasă înainte, dai cu ciomagul să-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori ni se primejduiește din mușcarea lui. Dar pe balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic, atât cele bisericești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi? Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine!
Veichiul lui Dumnezău, prea puternicul nostru împărat, voește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!
[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.
Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.
Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.
Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă - precum sunt făgăduiți - numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”
Schimbarea radicală din februarie! Părăsit de boieri și în vădit conflict cu Ipsilanti, Tudor Vladmirescu „a îmbrăcat cămașa morții”, hotărând să meargă mai departe!
Din 23 ianuarie 1821 de la Padeș și de la finalul lui februarie, Tudor a stat în Oltenia. A ajuns lângă Filiași, la Țînțăreni unde a fondat o tabără militară, așteptând evident să vină rușii, nu doar grecii! Numai că atunci când a pornit din Rusia, trecând în Moldova, Alexandru Ipsilanti a trădat public faptul că era sprijinit de Rusia, Țarul Alexandru, aflat la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach, dezavuând atât mișcarea greacă dar și mișcarea românească.
În plus, nici boierii nu mai doreau continuarea mișcării, somându-l pe Tudor să demobilizeze pandurii și să trimită oamenii acasă. Evident, Tudor Vladimirescu va scrie unui trimis al boierilor: „patria se cheamă poporul și nu tagma jefuitorilor!”
Aflând că rușii nu mai vin, Tudor Vladimirescu a considerat că nu mai avea nimic cu Ipsilanti în comun!
