Primii 100 de ani de comunism în România. Mai urmează mulți?

Acum fix o sută de ani, câțiva lideri extremiști ai unei aripi a Partidului Social-Democrat Român au organizat la București un congres în care au decis să înființeze Partidul Socialist-Comunist, strămoșul Partidului Muncitoresc Român și apoi al atât de pe merit hulitul Partid Comunist Român. Pe 12 mai, deja vardiștii îi zburătăceau, dar au apucat să voteze afilierea la Internațională.

E actul de naștere al comunismului ca formă de manifestare organizată în România și momentul la care generații viitoare de conducători mai mari sau mai mici se vor raporta ca să convingă că ”democrația proletară” și ”dictatura poporului” erau concepte cu rădăcini istorice în țara noastră și nu noroi proaspăt, adus pe șenilele tancurilor sovietice.

Istoria, obsesia liderilor comuniști, în special a lui Nicolae Ceaușescu, istoria rescrisă de oamenii lor era împănată de eroi ilegaliști, din anii când partidul fusese interzis, mai ales după ce a susținut ruperea de Basarabia. Legate de această formațiune ”mică dar jucăușă” erau croite legende care s-au insinuat în mințile copiilor și adolescenților vremii, precum cele din ”Pistruiatul”, ”Roșcovanul” sau ”Lumini și umbre”.

Dar nu momentul nașterii PCR sau felul în care propaganda a transformat ideile fixe ale unor cominterniști în doctrină care ar fi sedus masele de români sunt subiectul acestui editorial.

Silviu Prigoană și-ar fi prevestit moartea: Regret enorm că nu l-am chemat

Mirela Vaida, în lacrimi. Trăiește cu o mare apăsare peste care nu poate trece

Mai mult îmi place ideea din titlu. Anul acesta nu sunt 100 de ani de la un eveniment punctual, ci ”aniversăm” PRIMII 100 de ani de comunism.

Practic, fraza acoperă tot ce doream să spun. Structura de conducere statală comunistă a căzut în 1989, dar doctrina, injectată aproape cinci decenii sub diverse forme, a rămas în venele multora dintre noi. Uneori vizibilă, strigătoare, alteori ascunsă sub faldurile declarațiilor democratice.

Și tocmai când cei injectați îmbătrâneau și se duceau pe calea lor finală, m-am trezit că aud din nou idei pe care le credeam uitate: națiuni cu un singur părinte, egalitarism, posesiuni doar pe măsura nevoilor, reprimarea contrazicerii pe motiv că unele idei sunt dăunătoare. Și atunci am continuat prima afirmație din titlu cu ”Mai urmează mulți?”

Privind în jur și citind știri în mai toate limbile pământului îmi dau și răspunsul: ”Da”.

Titlul ar trebui corectat și completat așa: Primii 100 de ani de comunism în România. Mai urmează mulți? Da!