Iar în ultima vreme Mircea Dinescu se află într-o formă de zile mari. Versurile pe care mi le citește au atâta farmec încât până și telefonul intră de la sine pe „vibrații”. Iar agenții serviciilor secrete care-mi ascultă convorbirile lasă deoparte orice precauție și la sfârșitul fiecărei poezii aplaudă cu entuziasm. Îi aud clar în telefon. Ce oameni cultivați!

Mircea Dinescu scrie din nou poezie bună, oferind prezumtivilor săi cititori un spectacol de inteligență artistică. Știu că adversarii lui literari − și are mulți, pentru că toți autorii mediocri îi sunt adversari − vor considera o veste proastă renașterea marelui poet. Dormeau fără grijă după ce stabiliseră că el nu mai există ca scriitor, că se pasionează de afaceri și că s-a dedicat artei culinare. La fel de mult s-ar fi bucurat dacă ar fi aflat că a înnebunit sau că s-a călugărit. Nu s-au gândit că Mircea Dinescu rămâne poet chiar și dacă stă în cap. Eu am știut tot timpul că talentul cu care a uimit lumea în tinerețe e același, că Vezuviul nu se stinge niciodată, chiar dacă are perioade în care nu erupe. Și iată că am avut dreptate.

Noile poezii ale lui Mircea Dinescu sunt chiar noi. Poetul nu se repetă, are acum altceva de spus. Se repetă doar sentimentul de eveniment literar pe care îl provoacă textele sale. O temă nemaiîntâlnită la el, de un dramatism răscolitor, este aceea a corpului care trădează prin îmbătrânire:

 

ULTIMUL CEAI

Întîi ți se dă corpul doar ție cu chirie

Pînă pricepi că-s sute de locatari în el

Penibil ca o gloabă ce intră-n fierărie

c-ar vrea dintr-o potcoavă să-și toarne un inel

o să te joci o viață de-a butlerul cu lordul

ce-ți hăituiește vulpea pitită sub buric,

 te duci la spițerie că te trimite cordul

să-i iei anticolivă și prafuri antidric,

o să-ți păzești vezica și-o să te-nchini fățarnic

cînd treci pe lîngă sfînta ta boală de plămîni

și țucălar și moașă și bonă și paharnic

o să-ți petreci la groapă ciolanele auguste

cu morga unei rude sosite din Șanhai

și-or năvăli săracii pe tine să îți guste

esența translucidă din ceștile de ceai…

Ce tristețe elegantă! Ce plâns melodios!

Iată și alte poezii pe care Mircea Dinescu mi le-a citit la telefon, pulverizând un parfum fin în viața mea de fiecare zi. Mă încântă, îndeosebi, ironia subțire și tăioasă ca laserul. Cât despre rimele – ingenioase, neașteptate – sunt convins că i-ar fi plăcut și lui Eminescu:

 

LA VIE EN ROSE

De m-ar trimite maica-n vecini să cumpăr borș,

desculț, prin praful lumii, în veacul catastrofic,

 m-aș costuma-n cămașa țăranului din Gorj

ce s-a desprins cîinește-n Paris din lanțul trofic.

Sfidînd miriapodul aș inventa din nou

Scaunul simplității compus din trei picioare

Ca boul aș da buzna-n pășunea din tablou

Cît domnul Grigorescu-și învîrte o țigare

și-aș rumega trifoiul pînă la vernisaj

cînd critici de renume m-or cîntări cu ochii

și poate dintr-o lipsă totală de curaj

m-aș însura, spre seară, cu fata grasă-a popii

Imagini trăznite, greu de uitat (un singur exemplu: „Mă simt ca reumatismul la școala de balet”), o referire inspirată la opera „Turandot” a lui Puccini, aluzii politice și erotice și alte ingrediente din proviziile secrete de mijloace de seducție ale lui Mircea Dinescu fac o capodoperă din poemul autoironic (și melancolic) „Nessun dorma”:

 

NESSUN DORMA

În gara anonimă, dat jos, fără bilet

Mă simt ca reumatismul la școala de balet

știind că-aceste fete ce mă privesc rîzînd

au să îmi cadă toate în brațe, rînd pe rînd,

purtînd stigmatul dulce-al durerii-n carnea moale

vor pomeni de mine la băile termale

și cînd fustițe scurte s-or veșteji-n dulapuri s

e vor trata de mine-ndelung, cu-amare hapuri,

uitînd de alfabetul fățarnic al pudorii,

se vor lăsa călcate-n picioare cînd trec norii

umflate și lascive, parcă pierzîndu-și forma,

le-oi picura-n ureche, fierbinte, nessun dorma,

 pînă or să priceapă, tîrziu, că reumatismul nu trece,

cum nu trece pe lume comunismul.

 

La Mircea Dinescu totul se transformă în poezie − până și impresiile de călă- torie. Nu întâmplător găsim versuri cuceritoare și pe etichetele sticlelor de vin produse de poet, și pe lista de bucate din restaurantul său cu nume literar „Lacrimi și sfinți”. Mircea Dinescu descrie Grecia de azi cu o nostalgie a Greciei de altădată, într-un scurt poem care este o adevărată bijuterie literară:

 

RADIOGRAFIA UNEI ȚĂRI

Toate teoriile sunt false.

Ce-i Titancul? Vapor sau vals e?

Peste vechii greci ascunși sub mare

plouă cu servicii auxiliare.

In taverna ieftină „Pericle”

Ne luptăm cu niște biete sticle

și-admirăm pe după chiparos

fete cam păroase, cu fund jos.

Și-ntre glume proaste și libații

ne-ntristăm că-s mai frumoși bărbații

că la Salamina la sfîrșitul trebii

au pierit eroii și-au rămas efebii…

Vă las cu bine, dragi citititori! Sună telefonul și trebuie să răspund. Poate că e Mircea Dinescu.

P.S. Fotografia provine din colecția mea și îl reprezintă Mircea Dinescu, pe terasa vilei scriitorilor de la Neptun, cucerind ca de obicei asistența cu umorul lui. Asistența este formată din Dumitru Țepeneag, Alex. Ștefănescu, Mașa Dinescu și Ioan Groșan. Iar fotografia este făcută de soția mea, Domnița Ștefănescu