Cum au ajuns cele 11,5 milioane de documente de la compania Mossack Fonseca în presă? Cum de a fost prelucrată această uriașă cantitate de informații, într-o discreție totală, deși la ele ar fi lucrat 370 de ziariști? Faptul că nu a răsuflat nimic îi face pe acești jurnaliști din 70 de țări mai eficienți decât orice serviciu secret de pe planetă.

Aceste întrebări legitime, ca și altele (de pildă, de ce pe listă nu este nici o personalitate din Statele Unite?, fapt care i-a oferit președintelui Obama ocazia unui atac virulent la adresa „paradisurilor fiscale”) au fost puse de toți cei care s-au dezmeticit repede de sub vraja puzderiei de informații din Panama Papers.

Dar aceste întrebări nu s-au formulat și în așa-numita presă „main-stream”, care, absolut întâmplător, desigur, este și cea care a lansat Panama Papers.

Degeaba s-a plâns Ramon Fonseca, unul dintre fondatorii companiei Mossack Fonseca, că aici nu este vorba de nici o scurgere internă, ci de un furt cibernetic de documente: cine să-l audă în hărmălaia mondială?

La fel s-a întâmplat și cu o altă observație absolut pertinentă a lui Fonseca, și anume că adevărata ilegalitate flagrantă este difuzarea pe piață, în proporție de masă, a documentelor unei companii private și că mâine, în locul firmei sale, ar putea fi oricare alta din lume. Cine să-l asculte, în entuziasmul haiducesc combinat cu curiozitatea de gaura cheii cu au fost primite dezvăluirile?

Dar pentru că era limpede că, mai devreme sau mai târziu, aceste întrebări vor trebui puse, a apărut și o istorie, palpitantă și entuziamantă, care să le ofere răspunsuri convenabile. Unii i-ar spune „poveste de acoperire”. Noi v-o prezentăm așa cum a fost ea furnizată opiniei publice, deformată de Hollywood.

„Hello, this is John Doe. Interested in data?” („Salut, sunt Icsulescu. Te interesează niște informații?”) Cu acest mesaj anonim a fost contactat ziaristul de investigații Bastian Obermeyer de la cotidianul german Süddeutsche Zeitung. „Da”, ar fi răspuns acesta, astfel că asupra norocosului jurnalist s-a abătut, cu „Forward”, puhoiul de 11,5 milioane de documente, scrie cu toată seriozitatea Washington Post.

Informațiile acopereau activitatea (sau numai o parte a ei?) de patru decenii a companiei Mossack Fonseca.

Fericitul eveniment ar fi avut loc în 2014, și nici acum Obermayer habar nu are de unde i-a picat pleașca. Totuși precizează că, din motive de protecție a surselor, refuză să dea mai multe detalii. Într-un schimb de mailuri cu reporterul Washington Post, Bastian afirmă:

„Nu putem dezvălui o cifră a contactelor și nici dacă mai suntem acum în legătură cu sursa. Dar am comunicat mult, pe diferite căi, toate codificate. În unele zile, am vorbit mai mult cu sursa decât cu nevasta.”

Cât privește motivația pentru care misteriosul John Doe a dat documentele, Obermayer susține că acesta i-a transmis așa:

„Vreau să scrii despre aceste materiale și să faci publice aceste infracțiuni.”

Sursa anonimă nu și-a exprimat niciodată vreo pretenție financiară pentru „serviciul” făcut.

Copleșit de cantitatea informațiilor (ar fi putut umple 63.000 de cărți medii, Bastian (38 de ani) s-a consultat cu colegul său de redacție, Frederik Obermaier (32 de ani, nu sunt rude) și amândoi au ajuns la concluzia că le-ar trebui probabil decenii să studieze toate informațiile. Așa că au apelat la International Consortium of Investigative Journalists.

ICIJ a lucrat la început cu Süddeutsche Zeitung și cu alte organizații de presă transfrontaliere. Nu este clar dacă Obermayer și Obermaier s-au consultat mai întâi cu conducerea ziarului, înainte de a lua legătura cu ICIJ, nici de ce a a fost nevoie de intermedierea ICIJ pentru ca ancheta să ajungă tot la Süddeutsche Zeitung.

Nu este clar nici cum a crescut numărul de ziariști și de organizații de presă, ajungând la 370 de redactori de la 100 de ziare și agenții din peste 70 de țări. Și, din nou, cum s-a putut desfășura o asemenea operațiune de anvergură mondială, timp de mai bine de un an, fără să răsufle nimic.

Ideea ICIJ a fost de a contacta ziariști din teritoriile vizate de dezvăluirile din Panala Papers, familiari cu contextul afacerilor. Michael Hudson, senior editor la ICIJ, oferă o explicație de bun-simț, dacă nu ar încălca Principiul nr.1 al supraviețurii în presă, EXCLUSIVITATEA:

„În loc să ne parașutăm noi acolo și să scriem, i-am lăsat pe băieții din teritoriu să o facă. Atâtea dintre cele mai importante povești de astăzi sunt atât de complexe și globale, încât stilul clasic de ‘lup singuratic’ sau al lui Woodward și Bernstein nu mai funcționează.”

Acest uriaș efort planetar (care, spre deliciul cititorilor de pe toate meridianele, a primit și nu nume de cod: „Proiectul Prometheus”) a necesitat o cooperare fără precedent între organziații de presă, în mod normal concurente acerbe. Pentru aceasta, ar fi avut loc adevărate consilii inter-redacționale la Washington, München sau Iohannesburg, anul trecut.

Din nou, nimic nu a răsuflat. Iar cei doi ziariști, apoi Süddeutsche Zeitung și, în fine, ICIJ, au acceptat cu generozitate să împartă mina de aur cu colegii lor de peste tot. Nimeni nu s-a mai gândit la profit, toți au fost cu gândul doar la morala mondială.

Felul în care Marina Walker, project manager la ICIJ, explică în mod comic cum s-au respectat nesmintit toate regulile de securitate:

„Protecția digitală este una, dar uneori veriga slabă este cea umană. Le-am spus oamenilor: ‘Nu vă lăsați computerele deschise. Nu vă conectați la WiFi în cafenele. Și dacă vă pierdeți telefoanele, anunțați-ne!”

Până și pe Pistruiatul l-ar umfla râsul.