Pe noi să nu vă bazați!

Știrile îngrozitoare, dublate de dulcegăriile de Crăciun, de la mai toate instituțiile media mă fac să mă simt ca și când aș trăi într-un coș de gunoi. Bașca, faptul că simțind din plin anii, parcă m-am trezit dintr-un vis, spre a intra într-un coșmar, privind înapoi….

De fapt am trăit, ca și alții, în singurul stat cu un tip de societate în care poți să fii un pierde-vară, așa cum sunt eu, în care să ai mijloace de a-ți duce viața, după care să-ți încasezi pensia. Dar ”pierde-vară” nu e cu totul adevărat. Mai aproape de realitate este termenul ”pierde-țară”!

Are dreptate Mircea Dinescu. ”Dacă Ceauşescu trăia, la anul ieşea preşedinte. Ieşea Ceauşescu cu 90%. Cum îmi explic? Un om normal, care are o pensie amărâtă sau un salariu mediocru, e disperat că la finalul lunii trebuie să-şi plătească curentul, apa, impozitul. În viaţa mediocră de pe vremea comunismului nu aveai această problemă, erau nimicuri să-ţi plăteşti lumina sau nu ştiu ce. Noi am făcut un capitalism sălbatic.

E posibil ca de ani de zile să nu rezolvăm problema pensiilor? Unor oameni care au muncit 30 de ani, daţi-le o pensie din care să poată să trăiască fără spaima că vine ziua în care trebuie să-şi plătească lumina şi medicamentele (…)!

”Nici Marx n-a prevăzut că după comunism va veni capitalism făcut de activişti de partid şi de securişti. Şi ceva bişniţari rătăciţi. Nu mă aşteptam câtuşi de puţin la căderea comunismului”.

Cam ăsta e adevărul în patria noastră, pe care eu n-am vrut s-o părăsesc în ruptul capului. Și din care nici acum nu pot să stau plecat mai mult de o săptămână.

N-am înțeles ceeace teologul mistic Hugo de Saint Victor știa încă din secolul XII :„ Cine își consideră dulce patria este doar un tandru începător, pentru care orice pământ este puternic, ca și cel natal. Omul perfect este cel pentru care întreaga lume e un loc străin.”

La noi, acceptând că n-am pus Securitatea la locul ei și trăim degeaba, într-un ”între ele” destul de aproximativ, unde tot răul pare că vine firesc. Suntem generațiile ”între”. Nici cretini, nici geniali, nici harnici, nici leneși, nici deștepți, nici idioți, nici eroi, nici turnători. Dacă Thomas Mann la bătrânețe se gândea la viața lui trecută cu tristețe și cu durere, pentru noi, cei obișnuiți cu ”mișmașurile”, e mai simplu. Nu suntem în stare, din indolență, să privim înapoi, nici măcar cu mânie, ca în celebrul film al lui  Tony Richardson, din 1959, cu Richard Burton și Claire Bloom, în care eroul este prizonierul unei lumi în care oamenii la care ține devin simbolurile lucrurilor pe care el le urăște. Mai presus de toate el nu suportă confortabila orbire și ipocrizia clasei britanice de mijloc, pe care o detestă.

Atunci când nu găsești nicio speranță pentru viitor, tot ce îți rămâne de făcut este să privești plin de resentimente către trecut.

Însă spre deosebire de personajele filmului, noi scrutăm trecutul cu un dispreț nedisimulat, cu indiferență, și chiar cu o anume ușurare.

Are dreptate Livius Ciocârlie, un autor pe care îl recitesc, îl iubesc, îl parafrazez și îl citez din ce în ce mai mult, când folosește pentru o carte un minunat titlu al lui Samuel Bekett - ”Pas moi”, adică, ”Pe mine să nu contați!”.

Bekett, ca și noi, cei (mulți?puțini?) cărora mă adresez și cu care mai vorbesc avem aceeași problemă. Aceea de a evita cât mai mult să se întâlnească, să vadă oameni. ”Nu pot să văd oameni; nu știu niciodată ce să le spun”- scria el.

Ce să faci cu noi,  generația ”între ele”? Noi suntem cei care ne apucăm de tot felul de lucruri, deși știm că nu suntem în stare de ele! E firesc să spunem: ”pe noi să nu vă bazați! Pas moi!”

În sistemul nostru ideologic, la care am achiesat mai mult din lene, și din obiceiul de a îngenunchea în fața oricui, sistemul global-capitalist, înșelăciunea și fofilarea  sunt mijloacele cele mai importante de a face față pericolelor societății, de orice fel. Noi, cei care ”târâim brâul” ne vom continua inutil viața, sperând aiurea că ”se va schimba ceva”. Nu, nu se va schimba nimic. Nu facem decît să întreținem un simulacru de „libertate” și o aparență de „stat de drept”, astfel încât  ei, ”elitele” - ”consumatorii” și cei care adoră vacanțele la căldură și în lux,  să continue nestingheriți cumpărăturile, vacanțele și viața lor  de carton, drăguță și confortabilă. O viață ca un sfîrșit continuu.