Astăzi, încheiem serialul cu „Artişti care l-au ales pe Dumnezeu”, cu gândurile unei actriţe excepţionale, Oana Pellea. Artista mulţumeşte de obicei publicului care-o ovaţionează după regaluri interpretative, de genul celui din spectacolul „Mă tot duc” de la Teatrul Mic, făcându-şi cruce, emoţionată şi cu lacrimi în ochi, într-un gest de smerenie. Fiica lui Amza Pellea a făcut pentru evz.ro o mărturie de credinţă a artei ei, care nu este fundamentalistă sau habotnică. Artista mărturiseşte că are un duhovnic şi că există două categorii de actori: unii care se suie pe scenă ca să-şi mângâie orgoliul şi alţii care parcurg, invers, un drum spiritual către ei înşişi.

Credinţa o ajută pe Oana Pellea să-şi sublimeze arta printr-un mesaj de iubire şi de totală dăruire. Evz.ro: Ai un duhovnic? Oana Pellea: Sunt foarte credincioasă, dar nu habotnică. Am un duhovnic, care a împărtăşit-o pe mama. "Ai zis că mi-aduci un preot, ăsta e un prieten", mi-a spus mama, după ce el a împărtăşit-o. Da, duhovnicul meu e un spirit luminos. Îl cheamă Cătălin Savu. Slujeşte la Biserica "Cuţitul de Argint".

Când eşti la o răscruce, cum poţi să alegi drumul cel drept? Ai momente în viaţă când nu ştii ce să alegi. Spui doar atât: "Eu nu ştiu să aleg". Şi îi zici lui Doamne-Doamne să aleagă El pentru tine. Şi ajungi unde trebuie. Sunt lucruri care se întâmplă pur şi simplu. Minusurile sau ceea ce crezi că ţi se întâmplă rău sunt de cele mai multe ori un bine…

Eu sunt un om foarte norocos. Din această zdrobire de creier, pe care mi-a făcut-o viaţa, pierzându-i pe-ai mei, eu m-am trezit. Se putea să nu mă trezesc. M-am trezit însă cu adevărat! Şi bine e să ne facem timp să mai citim o carte şi să ne rugăm lui Doamne-Doamne să ne lumineze.

O cădere te poate ridica cu adevărat? Prin căderi te ridici, ăsta a fost şi drumul meu. Nici eu n-am fost un om deschis, dar m-a luat viaţa de ciuf, m-a dat cu capul de toţi pereţii şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că s-a produs această deschidere. Există două categorii de actori: sunt actori care se suie pe scenă ca să se arate pe sine sau să caute o glorie a sinelui sau să-şi mângâie orgoliul. Alţii parcurg, invers, un drum spiritual şi ceea ce e important nu este să se arate pe ei, ci să parcurgă împreună cu spectatorul un drum. "A fi împreună cu spectatorul" e cel mai important pentru mine! A parcurge un drum de înţelegere sau trăire împreună…

Cum poţi să râzi printre lacrimile unui clovn răstignit? Pentru că i-am avut pe Amza şi pe mama, în viaţa mea, mi se întâmplă ca 99% din timpul petrecut cu mine să râd. Înainte mă şi plictiseam. Jules Renard zice o chestie extraordinară: "A te plictisi este o lipsă de respect de sine". A trecut timp ca să înţeleg asta. Şi mai spune Renard un lucru extraordinar: "În singurătate, mă simt bine şi când sunt singur".

"Oscarul pentru smerenie"

Unde te duci în spectacolul „Mă tot duc…”? Spectacolul "Mă tot duc..." afirmă că eu cred în iubire şi în deschidere, şi în sensibilitate, şi în emoţie.

Cum vezi succesul din luminile rampei? Am 25 de ani de când joc. Am cunoscut ceea ce înseamnă succes şi acasă, şi peste tot în lume, şi la Tokyo, şi la New York, şi la Londra, şi la Paris. Eu ca actriţă sunt absolut împlinită. Acum, drumul meu de căutare e altul. Profesional, nu mai am ce să-i cer lui Doamne-Doamne, pentru că am parcurs un drum absolut senzaţional. Am ajuns unde trebuia să ajung, chiar şi pe covorul roşu, la Londra, lângă cei mai mari actori. Drumul meu e acum spiritual. Nu-mi mai ajunge să stau pe o scenă pur şi simplu…Trecerea mea pe o scenă sau în viaţă trebuie să lase o urmă spirituală…

Crezi că vei câştiga un premiu Oscar? Cred că şi la 50 de ani, şi la 57 de ani, si la 87 de ani, se poate lua Oscarul… N-am nicio grabă. Oscarul ţi-l dai tu şi ţi-l dă viaţa. Fiecare avem Oscarul nostru. Depinde cu ce-l încarci tu. Unul e Oscarul comercial, dacă vrei să alegi drumul ăsta, Oscarul de plastic şi de silicon, Oscarul de ego, care explodează pe pereţi.

Altul e Oscarul de calitate, Oscarul la care lucrezi în filigran, Oscarul de spiritualitate, Oscarul pentru smerenie… nu e numai ăla, "statuiul". "Statuiul"  îl ia numai cine întruneşte la un moment dat o serie de factori care tind spre chestia asta. Îţi trebuie mai multe, iar talentul e ultimul pe listă. Trebuie să vrea Dumnezeu. E ca la Loto. Îţi trebuie şansă, îţi trebuie conjunctură socială. E o prostie să-ţi doreşti Oscarul. El poate să fie în cărţi sau poate să nu fie în cărţi. Important este să-ţi doreşti Oscarul tău. Oscarul înseamnă de fapt excelenţă. Depinde în ce îţi doreşti a excela.

"Mama mi-a schimbat viaţa"

Nu ai un cult numai pentru tatăl tău, Amza Pellea, ci şi pentru mama ta. Cum te-a schimbat mama ta? Mama m-a schimbat enorm. Mama mi-a schimbat viaţa. Drumul cu mama e dublu faţă de cel parcurs cu tata. Tata a murit când aveam 21 de ani. Mama a murit când aveam 41 de ani. Mama a fost un fenomen şi a murit ca un fenomen uman, într-o explozie de spirit. Mama mi-a schimbat viaţa, dar mi-a schimbat şi moartea. Când o veni timpul, n-o să mai pot zice "au", pentru că pe ea nu am auzit-o niciodată zicând "au". A făcut haz şi de moarte. Trebuie să fii jumătate înger ca să poţi face asta.

Mama m-a modificat enorm pentru că a schimbat în mine tot ce era nasol: eram şi uşor egoistă, şi uşor cu nasul pe sus, şi uşor plină de mine, şi foarte negativistă, şi foarte neîncrezătoare. Eram cu multe la minusuri. Dar am avut şansa de a o avea pe mama, am văzut un fenomen lângă mine. Mama mi-a schimbat tot unghiul de a privi lumea. De la mama am moştenit optimismul.

Cum ai "supravieţuit" morţii părinţillor? Am fost luată de umăr şi m-a ajutat Doamne-Doamne. A fost clar ajutorul de la Dumnezeu. Şi m-au ajutat şi ei de pe lumea cealaltă. Eu mă simt protejată de ei şi n-am deloc senzaţia că nu-i mai am. Cu siguranţă, nu-i mai văd, nu mai pot să-i ţin în braţe, nu mai pot să-i sărut. Şi asta te doare. Şi asta înseamnă dor. Simt însă că ei sunt tot timpul cu mine, că eu sunt ei. Asta e o certitudine. Moartea nu reuşeşte să te despartă de cei dragi.

Viaţa adevărată rămâne tot în casa de la munte? În continuare, nu-mi place Bucureştiul. Visul e acolo, visul e în vârf de munte, să mă urc în vârful muntelui. Să mă uit la "televizorul" cel mare, adică pe fereastra enormă de unde văd doar cerul şi muntele.  Acolo, sunt alături de tot ce-mi este drag mie: găini, câini, pisici, păsări, muzici, cărţi, linişti…

CITIŢI ŞI:

• „Prin artişti Dumnezeu se comunică”
• Artiştii care l-au ales pe Dumnezeu
• Creangă şi Arghezii, rebelii Bisericii
• Diaconul Coresi: "Să înveţe rumânii cine-s creştinii" 
• Botezul lui Steindhardt
• Mariana Buruiană: "Credinţa, puntea cu care am trecut prăpastia"
• Cristian Bădiliţă: "Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia"
• Dan Puric: "Nu m-a prăbuşit, m-am închinat"