Un scandal recent declanșat de “gardienii” arhivelor Securității de la CNSAS mi-a adus aminte de o mârșăvie istorică, pe care vreau să o lămuresc în editorialul de față. Acest editorial a apărut în ultimul număr al Evenimentului Istoric, dar numeroasele reacții m-au făcut să-l public și în evz.ro

În anul 2019, un istoric, Mihai Demetriade a spus într-un interviu la RFI legat de Experimentul Piteşti că cercetarea de arhivă arată că „nu este foarte sigur că victimele au fost victime până la capăt“. „Explicaţia pedagogică este asta: că a existat un actor represiv, şi anume Securitatea, care a pus în scenă experimentul ăsta pedagogic, care a avut nişte victime. Asta este o lectură foarte comodă simbolic, pentru că avem identificaţi represorii, avem identificată metoda şi avem identificate victimele.Iar cercetarea de arhivă dovedeşte că nu e foarte sigur că, de pildă, victimele au fost victime până la capăt. Deci complicitatea lor cu experimentul e cu mult mai subtilă şi mai adâncă“, a spus Demetriade.

Mihai Demetriade mai susţine că violenţele din timpul regimului comunist desfăşurate în închisoarea de la Piteşti nu au făcut parte dintr-un experiment pus la cale de către Securitate, aşa cum literatura de specialitate şi sute de istorici au prezentat după 1989, ci că ar fi fost rezultatul unor reglări de conturi între diferite grupări ale Mişcării Legionare. O afirmație care a stârnit un val de indignare între istoricii care s-au ocupat cu adevărat de studiul represiunii comuniste.

Luându-i apărarea colegului său, mai vechea noastră cunoștință, ”gardianul” CNSAS Mădălin Hodor a scris pe Facebook că cei torturaţi în cadrul Experimentului Piteşti erau doar ”nişte căcaţi cu ochi care se torturau între ei pentru un blid în plus”. 

Am citit acum 32 de ani cartea scrisă de Virgil Ierunca, “Fenomenul Pitești”, o mărturie difuzată la Radio Europa Liberă în timpul comunismului și tipărită în 1990 de Editura Humanitas. M-a impresionat profund, de aceea cred că trebuie să explicăm clar cum niște istorici atașați versiunilor staliniste ale represiunii încearcă să să spele una din marile orori ale comunismului.

Ce era Fenomenul Pitești?

O închisoare în care, “în frunte cu Nikolski, general, comandant suprem al Securităţii româneşti timp de 16 ani (fiind la pensie se plângea că regimul nu-i recunoaşte meritele), Securitatea a pus la punct un plan pentru lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, slujindu-se de un nucleu de deţinuţi, conduşi de Eugen Ţurcanu, ce urma să pună în aplicare, în domeniul dreptului comun, cunoscutele teorii ale lui Makarenko. Infractorul, conştient că e un element declasat care nu mai are altă salvare decât sprijinul partidului, îşi ia sarcina de a-i reeduca pe alţii, care au fost în situaţia lui, pe drumul cel bun. În fapt, Poemul pedagogic al lui Makarenko se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte. De torturat, la acea epocă, se tortura în toate închisorile din România. Dar, revenit de la anchetă, deţinutul fie se regăsea singur în celulă — având răgazul să-şi revină în fire — fie era îngrijit, îmbărbătat de ceilalţi deţinuții. Reeducarea constă, foarte simplu, în a pune pe torţionar în aceeaşi celulă cu cel torturat şi a nu îngădui nici o pauză. Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline : era suficient ca deţinuții să fie puşi să se tortureze unii pe alţii”, explica Virgil Ierunca.

Cei doi istorici care relativizează ororile din Închisoarea Pitești, recunosc că au studiat ARHIVELE. Care arhive? Ale Securității? Păi și ce se așteptau să găsească acolo? Mărturii ale foștilor torționari, nu-i așa…

Iată un exemplu tot din Fenomenul Pitești despre cum funcționa complicitatea între securiști și torționari:

„Primul care a încercat să avertizeze administrația a fost un muncitor macedonean din Banat (E.O.), condamnat la zece ani temniță grea, mi se pare. În plină demascare, celula a fost vizitată de un director de la Ministerul de Interne. Cel venit în inspecție se pare că era însuși Nikolski, însărcinat cu direcția generală a anchetelor din toată țara. (…) Din grupul aliniat, în poziție de drepți, pe când nimeni nu se aștepta, pentru că avertismentul fusese dat numai cu puțin înainte, muncitorul se desprinde și cere să raporteze. (…) Directorul Gheorghiu, care asista la scenă, a simulat atât de perfect surprinderea, încât înșiși cei chinuiți puteau să creadă că nu știe nimic. I-a spus inspectorului că nu a auzit despre aceste schingiuiri, că lui nu i s-a raportat niciodată nimic, că va cerceta să vadă ce este adevărat și că va lua măsurile cuvenite pentru îndreptare, dacă va constata că cele spuse sunt adevărate, măcar în parte. (…) Anchetă nu s-a făcut și nici măsuri nu s-au luat. Măsurile le-a luat în schimb Țurcanu; au constat în smulgerea unghiilor de la picioare cu cleștele (…) într-una din celulele mici în care E.O. a fost izolat după raport.Când l-am întâlnit pe E.O, în 1954 se hrănea cu cartofi și pâine pentru că din celulă a ieșit cu ficatul distrus pentru totdeauna”.

Mihai Demetriade și Mădălin Hodor susțin, ca și generalul de Securitate Alexandru Grunberg Nikolski, că la Pitești nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun. Sunt mulți membrii ai Grupului 22 care îi susțin!

Așteptăm dovezi din arhiva Securității cercetată de cei doi istorici care să ne “explice” că la Canal zeci de mii de țărăniști, liberali, studenți, intelectuali și politicieni s-au prezentat ca și “voluntari“ la construcția unui măreț monument al orânduirii comuniste. Pentru un blid de mâncare în plus, potrivit logicii lui Hodor!

Întrebarea finală este dacă din toată aceast editorial măcar s-a înțeles cine sunt căcații cu ochi care se bagă în seamă pentru un blid în plus.