Când a murit Stalin, la 5 martie 1953, eu aveam cinci ani și câteva luni. Cu câteva zile înainte, la aparatul de radio al familiei (un Telefunken, cu carcasă de ebonită şi cu deschizătura difuzorului acoperită de pânză), ascultasem, alături de părinţii mei, bătăile inimii lui Stalin, transmise, în scop propagandistic, de la Moscova.
Sovieticii erau convinși că pulsul precar al liderului lor îi va impresiona pe adepții comuniști din întreaga lume și îi va solidariza în jurul muribundului. În ceea ce mă privește, nici nu ştiam pe atunci ce înseamnă aparatul cardiovascular şi circulaţia sangvină: mi-l reprezentam pe Stalin ca pe o vietate uriaşă care pulsa în întregime, spasmodic, şi era pe cale de-a muri.
Când vietatea de acolo, de departe, chiar a murit, vocea solemnă şi imperativă a crainicului ne-a anunţat că într- o anumită zi şi la o anumită oră peste tot în lume va trebui să se păstreze un moment de reculegere. În ce consta el? Fiecare avea obligaţia să rămână nemişcat acolo unde se afla şi să nu scoată o vorbă, vreme de aproximativ un minut. Părinţii mei, vecinii, trecătorii de pe stradă – toţi s-au conformat acestei obligaţii. M-am conformat şi eu, cu sentimentul că îndeplinesc o cerinţă sacră, venită de undeva, din cerul necuprins: şi am fost profund indignat observând că… găinile din curte continuă să se plimbe, să scormonească prin gunoaie şi să cârâie, ca şi cum puţin lear fi păsat de imperativul celest.
Indignarea mea la adresa găinilor ireverenţioase a rămas ca o anecdotă în tradiţia familiei. Dar, în afară de partea amuzantă, momentul cuprindea şi o revelaţie: am înţeles pe loc, aşa cum poate înţelege un copil, foarte clar, foarte intens şi totuşi aconceptual, că există o reţea de obligaţii în care sunt prinşi, fără scăpare, numai oamenii, în timp ce toate celelalte vietăţi nici n-o iau în considerare. Eu stăteam nemişcat şi mut, ca să omagiez amintirea lui Stalin, iar în jurul meu găinile, cum am mai spus, îşi vedeau de ale lor; în plus, muştele se agitau voioase în aer, o pisică îşi freca spinarea cu voluptate de un burlan, florile de gura-leului vibrau uşor, îmbătate de soare. Sacralitatea momentului nici nu le atingea pe toate aceste fiinţe şi, din cauza termenului de comparaţie oferit de ele, momentul însuşi părea puţin ridicol.
Acestea s-au întâmplat la Lugoj, unde părinţii mei au locuit temporar. Când s-au întors în Bucovina şi s-au stabilit pentru multă vreme la Suceava, iar eu am început şcoala, am făcut alte descoperiri de ordin „politic”. Am descoperit, de exemplu, ce paradisiac mătăsoasă este „cravata roşie de pionier”, pe care mi-a legat-o la gât, în clasa a treia, „tovarăşa instructoare” Strâmbu. Stăteam în faţa clasei, alături de alţi elevi care fuseseră şi ei „făcuţi” pionieri în aceeaşi zi și, paralizat de emoţie, priveam fix podeaua dată cu terebentină. Eram bucuros şi simţeam că toată lumea aşteaptă să-mi exprim bucuria. Şi atunci am găsit, cu o inventivitate care-mi este caracteristică, un mijloc original şi convingător de a-mi face cunoscută starea sufletească. În loc să repet, asemenea colegilor mei, cuvintele dictate cu o zi înainte de învăţătoare („Mulţumesc din inimă partidului…”), mi-am mângâiat cu mâna dreaptă cravata şi am lipit-o de piept, în dreptul inimii. Am produs o puternică impresie. Instructoarei i-au dat, pur şi simplu, lacrimile.
Azi fac o involuntară grimasă de dezgust când îmi aduc aminte cum îmi flutura la gât cravata, ca o năframă ieftină şi deocheată primită în dar de o femeie fără prea multă minte de la un militar din armata de ocupaţie. Dar atunci îi iubeam roşul mătăsos, despre care credeam că mă integrează într-un fluviu al viitorului, format din raze de lumină, stele de rubin în cinci colţuri, statui ale lui Lenin şi sputnici.
Cam atât a durat aderența mea sinceră la comunism: de la cinci ani și ceva la nouă ani. La scurt timp după ce am devenit pionier s-a întâmplat ceva care m-a trezit. La intrarea în școală, unde un grup de profesori controla în fiecare dimineață dacă avem unghiile tăiate și suntem tunși, dacă numărul matricol este cusut la locul lui, pe braț etc., s-a remarcat că nu aveam la mine prinsă la gât cravata roșie de pionier: o uitasem, nefericitul de mine, acasă. Am fost certat cu mare severitate și zgâlțâit, ca și cum făcusem o crimă. Aș fi purtat cravata din entuziasm, chiar și în timpul somnului, dar mi se părea absurd să o port din obligație. Din acea zi totul s-a schimbat în sufletul meu. În fiecare dimineață, acasă, când îmi legam la gât cravata roșie, simțeam că îmi leg la gât un ștreang, care avea să mă sufoce toată ziua.
Am descoperit apoi, cu trecerea timpului, că tot poporul meu avea în jurul gâtului acest ștreang monstruos, de culoare roșie. Că și marii noștri scriitori, Mihail Sadoveanu. G. Călinescu, Nicolae Labiș și alții se asfixiau atârnați ca într-o spânzurătoare în obligația de a a arăta lumii o față surâzătoare.
Retrospectiv, am înțeles altfel moartea lui Stalin: ca pe o eliberare. Și am regretat că atunci, în 1953, am păstrat un moment de reculegere în loc să bat mingea sau să sar coarda.
Recomandările noastre
