Zilele trecute, Diavolul a vrut să se strecoare în guvernul Italiei. Dar președintele țării i-a pus mâna în piept, exact când dădea să pătrundă în Palazzo Chigi.

Diavolul se deghizase într-un bătrânel bonom, cu numele de Paolo Savona, și urmărea să ajungă ministru al Economiei. Mare trebuie să fi fost pericolul, dacă președintele Mattarela, un placid catolic socialist (termen pontifical, nu oximoronic!), și-a ieșit din amorțeala proverbială, care i-a atras porecla de Mumia, și a acționat tăios, blocând intrarea Necuratului.

Este un gest fără precedent în istoria recentă a Italiei ca președintele decorativ să respingă nominalizarea unui ministru. Cu atât mai mult cu cât acest refuz a dus la depunerea mandatului de către premierul desemnat, ceea ce va târî Italia într-o lungă criză politică. Pentru un gest excepțional este nevoie de un motiv excepțional. Care a fost acesta?

Sergio Mattarella i-a reproșat lui Paolo Savona atitudinea sa critică față de Zona Euro. „Incertitudinea privind poziția noastră în Zona Euro i-a alarmat pe investitorii italieni și străini”, s-a indignat președintele.

Într-adevăr, Savona, un venerabil economist de 82 de ani, este un critic al monedei unice europene. În cea mai recentă carte a sa, „Ca un coșmar și ca un vis”, el numește Zona Euro „Colivie germană” și califică drept „greșeală istorică” adoptarea monedei euro de către Italia. Dar fraza cea mai îngrozitoare, care i-a sunat alarma lui Mattarella, sculându-l somnolență, sună așa: „Trebuie să pregătim un plan B, pentru a ieși din Zona Euro, dacă va fi necesar... Cealaltă variantă este să sfârșim ca Grecia.”

Cum, doar pentru atât? Unul dintre cei mai pro-europeni politicieni ai zilelor noastre, Jeroen Dijsselbloem, fost ministru de Finanțe al Olandei, recunoștea în 2014 că și țara sa avea un plan B: „Este adevărat că Ministerul de Finanțe și Guvernul erau pregătite pentru cel mai rău scenariu. Șefii de guverne, inclusiv olandezi, au zis întotdeauna: vrem să menținem Zona Euro unită. Însă guvernul olandez s-a gândit: dar dacă se prăbușește? Și atunci s-a pregătit pentru aceasta.”

Când a făcut această declarație, Dijsselbloem era și Președintele Zonei Euro. A rămas în funcție până acum câteva luni. Nimeni nu i-a cerut capul.

Întrucât este mai periculos ce a scris și afirmat Savona? Cu atât mai mult cu cât cei doi lideri ai coaliției de guvernare, Luigi din Maio, șeful Mișcării 5 Stele, și Matteo Salvini, liderul Ligii, au dat repetate asigurări în campania electorală că nu au în vedere organizarea unui referendum pentru ieșirea din Zona Euro.

Să fim serioși: în spatele gestului extraordinar al președintelui Italiei de a bloca nu un extremist, nu un nazist, ci un profesor universitar, un politician de centru-dreapta, moderat eurosceptic, care a mai fost ministru și nu a dat foc la țară, se ascunde ceva mult mai grav.

Este același scenariu pe care l-am observat după ce în mai și iunie 2005, când Franța și Olanda au respins referendumul pentru Constituția Europeană. Pur și simplu, votul francezilor și olandezilor a fost ignorat, iar Constituția a fost înlocuită cu Tratatul de la Lisabona, pentru care s-a considerat că nu mai trebuie aprobat prin referendumuri. Excepție a făcut Irlanda, unde un prim plebiscit a eșuat în iunie 2008. A fost nevoie de a doua consultare populară, în octombrie 2009, când s-a votat „cum trebuia”.

Este același scenariu pe care l-am urmărit aproape zi de zi după Brexit: forțele deranjate de rezultatul votului din iunie 2016 au cerut repetarea referendumului chiar de a doua zi. Asupra britanicilor s-a dezlănțuit un val de amenințări și de previziuni catastrofale, de la o iminentă explozie a terorismlui, trecând printr-un colaps economic și mergând până la (fără glumă!) sfârșitul lumii.

Pe măsură ce zilele treceau și britanicii nu dădeau semne de răzgândire, forțele anti-Brexit au schimbat tactica: în fruntea țării a fost instalat un premier care în campania electorală pledase pentru „Remain” (lupul cioban la oi!) și care pare să facă tot posibilul pentru a tărăgăna și dilua ieșirea efectivă din UE. Nu a fost abandonată nici ideea repetarii referendumului: George Soros a băgat milioane bune de lire sterline în propagandă, ba a fost reciclat și un lider politic expirat – Tony Blair – pentru a pune tălpi Brexitului, formând o mișcare politică. Un fel de „En Marche!” de peste Mânecă.

Este același scenariu (cu mici variațiuni datorate specificului local) pe care l-am văzut și în Statele Unite după alegerea lui Donald Trump: mari proteste de stradă (unul chiar a doua zi după învestire), violențe, refuz de supunere civică.

Ca la Brexit, și în cazul Trump, după ce s-a constatat că rețeta anarhiei nu funcționează, scenariul s-a rafinat: au intrat în funcțiune procurorii și judecătorii iar războiul de gherilă și subminare s-a mutat în tribunale. Cum nici blocarea ordonanțelor anti-imigrație, nici Dosarul Rusia nu l-au clintit pe Trump (după un an și jumătate, nu a apărut nici măcar o singură probă de „coluziune” cu Moscova), tactica s-a schimbat din nou: au început să prolifereze așa-zisele „sanctuare”, o invenție din timpul lui Obama, prin care orașe și state întregi refuză să se spună legilor federale, în special în domeniul imigrației. Astăzi, numărul americanilor care locuiesc în zone-sanctuar, așadar în afara autorității administrației Trump, depășește 50%.

Este același scenariu observat în Ungaria, când zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, zile în șir, după alegerile din 8 aprilie, protestând față de victoria lui Viktor Orban. Sau în Cehia... Sau în Polonia... Sau în România...

După modelul puzderiei de exemple de mai sus, președintele Italiei nu urmărește altceva decât să răstoarne votul popular prin mijloace politice. Să fim serioși: „Mumia” nu a acționat de capul ei. În spatele său s-au grupat toate forțele globalizării, speriate de victoria zdrobitoare a naționaliștilor și euro-scepticilor.

Interesant este că aceste forțe îi acuză pe Trump, Salvini, Di Maio, Orban, Zeman, Kaczinski etc. că sunt nedemocratici și dictatori, în timp ce ele însele batjocoresc cea mai mare valoare a democrației: puterea votului.

Și, pe măsură ce victoriile forțelor naționaliste se înmulțesc, crește și nervozitatea în tabăra opusă: Martin Selmayr, șeful de cabinet al lui Juncker și eminența cenușie a UE a explodat, făcându-i pe britanici „stupizi” pentru că au votat pentru Brexit. Iar Jean-Claude Juncker, adoratorul lui Marx, și-a permis să trateze Parlamentul European, adică pe reprezentanții aleși ai popoarele membre UE, drept „ridicol, foarte ridicol”.

Noile elite internaționaliste și marxistoide, asemenea strămoșilor naziști și comuniști, nu dau doi bani pe popoarele pe care vor să le fericească:

Prostimea e incapabilă să priceapă ce e bine pentru ea, drept care Binele trebuie să i se impună cu Forța.