Moartea lui Rasputin, mujicul care ajunsese să controleze voința țarului Rusiei, păstrează și astăzi, după mai bine de o sută de ani, o mulțime de mistere.

Cine l-a ucis? Era într-adevăr imun la otravă? Și-a prevăzut sfârșitul, așa cum lasă să se întrevadă profeticul său testament? Părerile nenumăraților istorici care au studiat viața „Călugărului nebun” sunt împărțite! Rasputin s-a născut într-un sat siberian și până pe la 23 de ani viața sa nu a fost cu nimic diferită de a celorlalți mujici. A lucrat pământul, s-a căsătorit cu o fată și a avut mai mulți copii, din care trei au ajuns la maturitate.

În 1892, totul s-a schimbat însă. Purtat de un elan religios, Rasputin a petrecut câteva luni la o mănăstire. Nu s-a călugărit niciodată, în pofida poreclei pe care avea să o poarte mai târziu, nici nu și-a abandonat familia, pe care avea să o ajute până la sfârșitul vieții. Fervoarea religioasă pare să-l fi condus pe Rasputin într-o sectă desprinsă din Biserica Ortodoxă. De la acești sectanți numiți Hlîsti pare să fi deprins Rasputin ideea că „trebuie să păcătuiești ca să obții harul dumnezeiesc al iertării”.

Totuși, în 1901, când a plecat în pelerinaj spre Grecia și Ierusalim cu gând să se călugărească, Rasputin s-a îngrozit de practicile homosexuale ale călugărilor ruși de pe Muntele Athos. Reîntors acasă, a luat legărura cu un sihastru pe care îl mai vizitase și după lunile petrecute la mănăstire. De la acest Macarie a aflat Rasputin pilda că în jurul unei sfinte mănăstiri sunt câte o sută de draci care îi ispitesc pe călugări, în vreme ce în jurul unui sat de necredincioși sunt numai doi. Macarie l-a îndemnat să-și caute mântuirea sufletului în lume, iar Rasputin l-a ascultat.

Fervoarea sa religioasă, acea nebunie pentru Hristos atât de specifică rușilor, dar și harisma), l-au făcut să fie remarcat de ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, dar și de membri ai familiei imperiale. Până la urmă, a fost adus chiar în fața țarului și a țarinei. Vizibil impresionat de Rasputin, Nicolai al II- lea a notat data primei întâlniri- octombrie 1906.

Profund marcați de boala grea a țareviciului Alexei, țarul și țarina mai apelaseră și înainte la tot felul de vraci și oameni sfinți. Dar, pentru hemofilia țareviciului, nici medicii, nici vracii nu aveau leac. Rugăciunile lui Rasputin au ameliorat însă starea micului prinț. Istoricii au însă explicații științifice pentru această minune. Douglas Smith crede că Rasputin reușise să-i insufle țarinei o convingere atât de tare că băiatul i se va vindeca, încât aceasta o transfera asupra copilului.

Paradoxal, efecte pozitive a avut și nebunia lui Rasputin de a alunga medicii de la patul bolnavului și de a le arunca leacurile pe foc. Printre aceste medicamente se afla și aspirina, căreia nu i se cunoștea pe vremea aceea un efect secundar care agrava suferința țareviciului, faptul că subția sângele. Există însă și o mărturie, a baronesei Sophie Buxhoeveden, doamna de companie a țarinei, care spune că Rasputin aplica pe țarevici leacurile medicinei țărăneaști. Mai precis pe cele folosite în satele din Siberia pentru a trata sângerările interne ale cailor. Dar influența lui Rasputin asupra familiei imperiale nu se reducea la ușurarea suferințelor țareviciului. Rasputin reușise să-l citească pe Nikolai al II-lea. Îi spunea să aibă mai multă încredere că își face cum trebuie datoria față de popor. Țarinei, Rasputin reușea să-i potolească toate temerile. În schimb, căpăta tot ce-și dorea pentru apropiații săi și femeile care îi făceau pe plac. Folosindu-și puterea pe care o avea asupra familiei imperiale, dădea sfaturi politice și făcea recomandări de persoane pentru funcții ministeriale. În timp ce la curte poza în „om sfânt” și reprezentant al țărănimii, acasă se destrăbăla cumplit. Avea relații cu femei de toate felurile de la prostituate până la doamnele din lumea bună care voiau să le obțină un favor de la țar. Mai mult, bea până cădea inconștient. Oricât de desfrânată ar fi fost viața lui, presa și bârfele au făcut-o de o mie de ori mai aberantă. Soldații de pe front erau siguri că are o relație amoroasă cu țarina, alții că el și țarina lucrează pentru inamicul german. Dincolo de bârfe, Rasputin devenise extrem de incomod pentru marea nobilime, care vedea cum influența ei asupra țarului scade pe zi ce trece.

Prințul Felix Yussupov, cel care a decis să treacă la fapte, mai avea un motiv. I se reproșa că nu a îmbrăcat uniforma să meargă la război și că duce o viață fastuoasă și fără nicio grijă. Trebuia să facă ceva care să-i demonstreze patriotismul ca să nu-și piardă locul în societate, așa că și-a asumat rolul principal în conspirația pentru asasinarea lui Rasputin. În memoriile sale, publicate în 1938, Yussupov relatează amănunțit asasinarea „Călugărului nebun”. Povestește că l-a invitat pe Rasputin la palatul său și l-a tratat cu prăjituri și cu nenumărate pahare cu vin în care pusese cianură de potasiu. Spre surpriza sa, otrava nu avea niciun efect asupra lui Rasputin, care părea că se simte cum nu se poate mai bine. Disperat, Yussupov a luat revolverul vărului țarului și l-a împușcat de mai multe ori. „Diavolul acesta care murea otrăvit, care avea un glonț în inimă, a fost ridicat din morți de puterile răului. Era ceva monstruos și sinistru în refuzul lui diabolic de a muri”, spune prințul, mirat că Rasputin s-a ridicat și a încercat să-l atace după ce fusese doborât de gloanțe. A reușit apoi să fugă spre poarta palatului amenințând că-i va denunța țarinei pe toți. Un alt glonț l-a culcat la pământ, iar conspiratorii s-au repezit cu bâtele asupra sa, unii l-au și înjunghiat, i-au legat apoi brațele și l-au aruncat în râul Neva.

Trei zile mai târziu, când cadavrul a fost pescuit din râu, Rasputin avea brațele ridicate, ca și cum ar fi încercat să scape de sforile cu care fusese legat. Mai mult, legiștii au consemnat drept cauză a morții înecul. Cât de adevărată este relatarea prințului Yussupov despre asasinarea lui Rasputin, dar și ce conține testamentul profetic scris de Rasputin cu numai câteva zile înainte de a fi asasinat, vă spun în materialul de mâine.