Într-o plimbare prin satele din Maramureșul interbelic descopereai cea mai cruntă mizerie.

După primul război modial, de la București la Sighet era un drum de 897 de kilometri pe calea ferată, adică 29 de ore de călătorie cu cel mai rapid tren.

Ziaristul Sandu Vernea scrie, la începutul anilor 1930, următorul reportaj după ce făcuse voiajul de 29 de ore:

În Maramureş, găsim însă sărăcia fără epitet atenuant, sărăcia pură, sărăcia hâdă.

Iată câteva imagini „sur le vif”, aşa cum le-am notat în grabă:

• La ce oră luaţi masa?

Săteanul cască la mine nişte ochi, de parcă l-aş fi întrebat la ce oră pleacă la Nisa.

• Nu înţelegi, omule? La ce oră te aşezi d-ta şi familia d-tale, la

masă?

• ?!

Am crezut că trebue să existe pe aci o diferență dialectală, că nu se zice „a sta la masa”, ci altfel și că de aceea nu sunt înțeles.

Dar săteanul a priceput.

• D-voastră nu știți că noi mâncăm așa, câteodată, când putem?
• Cum așa?

Și omul îmi explică: familia lui se compune din soț, soție, patru copii și o capră. Trece și capra la rând pentru că „e mai prețioasă ca noi toți”.

Când binevoește capra

Într-adevăr, cei șase membri ai familiei nu mănâncă decât când binevoește capra să dea lapte. După ce laptele se termină, până a doua zi nimeni nu mai mănâncă nimic.