Duminică, întreaga mass media mondială a fost zguduită de revelațiile domnului Prigojin, patronul Grupului ”Wagner”, ai cărui mercenari duc de luni de zile greul luptelor de la Bahmut. Câte parale fac aceste ”revelații”?

*** Penuria. Înregistrarea video – realizată într-un adăpost – începe prin virulente reproșuri la adresa conducerii de la Moscova. În pofida ordinului direct dat de domnul Putin, cea mai mare parte a muniției promise în februarie încă nu a fost livrată: „Pe 5 martie, am scris o scrisoare comandantului despre necesitatea urgentă de a aloca muniție. Pe 6 martie, la ora 8 dimineața, reprezentantului meu la sediul central i s-a anulat permisul și i s-a refuzat accesul. Deocamdată, încercăm să ne dăm seama care este motivul: este vorba doar de birocrație obișnuită, sau de o trădare”? Clipul a fost ulterior șters de pe situl Agenției TASS: pasă-mi-te penuria de muniție e secret militar!

În realitate, nu a fost și nu este niciun secret. Încă din 9 octombrie, după avarierea Podului Kerci, scriam: „De acum încolo, nu vor mai avea aproape deloc sprijin de artilerie, fiindcă lipsa cronică de muniție se va acutiza. Și nu e sigur nici măcar că vor avea muniție pentru armele de infanterie...” (https://evz.ro/podul-crimeii-cum-a-fost-posibil.html). Într-adevăr, din acea clipă ofensivele militarilor ruși nu au mai vizat ținte importante, ci numai mici așezări, precum Vuhledar. Iar tacticile adoptate de generalul Surovikin – bombardarea masivă a orașelor – au accentuat criza de muniție, fiind total nepotrivite cu situația stocurilor și capacităților de producție.

*** Prăbușirea. Confruntat cu această situație previzibilă încă de astă-toamnă, domnul Prigojin e neplăcut surprins și trece la amenințări: ”Dacă Wagner se retrage acum din Bahmut, întregul front se va prăbuși. Situația va fi neplăcută pentru toate formațiunile militare care protejează interesele Rusiei. Apoi, Crimeea va cădea și cine știe ce alte cataclisme ar mai urma.” Adică, exact ceea ce scriam eu la 17 noiembrie: „Va urma oare prăbușirea frontului rusesc la Melitopol? Comentatorii militari sunt unanimi: Kremlinul nu are, la acest moment, cum să blocheze o ofensivă ucraineană spre Marea de Azov, care ar rupe în două Grupul de Armate Ruse și ar întrerupe căile rutiere și feroviare prin care e aprovizionată Crimeea, după avarierea podului Kerci.” (https://evz.ro/dezastru-pe-nipru-consecintele.html)

Iar cauzele penuriei de muniție nu țin de trădare, ci de aspecte logistice obiective, cu atât mai presante, cu cât debarcarea proviziilor din trenuri trebuie făcută acum la aproape 100 km. de front: ucrainenii au început să folosească noile rachete de precizie Vilkha-M, calibrul 300 mm., al căror focos masiv, de 220 kg., poate lovi mult mai departe decât MLRS. Închegarea unui lanț logistic atât de lung e peste puterile Armatei ruse, care a pierdut până în prezent mai mult de 2.200 de camioane, din dotarea inițială de 3.000. Nu există perspective de rezolvare imediată a acestei penurii, ca atare apar semne din ce în ce mai clare de materializare a evoluției pe care am explicat-o eu pe scurt în Evenimentul Zilei din 6 decembrie: „dacă ucrainenii se vor opinti ceva mai serios, vor ajunge în trei zile la ismul Perekop, de unde vor putea ține sub tir de HiMars toate orașele Crimeii, inclusiv bazele Florei Mării Negre de la Eupatoria și Sevastopol.” (https://evz.ro/impasul.html)

*** Dezghețul. Până acum, Putin și soldatul rus au avut noroc: pe fondul unei ierni noroioase și al ezitărilor partenerilor occidentali în ce privește furnizarea de blindate, contraofensiva ucraineană a tot fost amânată. Dar domnul Prigojin știe la fel de bine ca și mine că, în zilele următoare, vor sosi în Ucraina podurile de asalt pe șasiu de tanc, M60 AVLB, iar sutele de kilometri de șanțuri antitanc săpate de wagneriți de-a lungul iernii vor deveni inutile. Un întreg corp de armată ucrainean, 75.000 de militari, așteaptă acest moment. Și se va întâmpla ceea ce am descris în Evenimentul Zilei din 8 februarie: „Mecanismul e simplu. Dacă, pe fondul carențelor logistice ale Armatei ruse, ucrainenii reușesc să intercepteze șoseaua M14, să se apropie de litoralul Mării de Azov, totul s-a terminat: fără muniție și motorină, ocupanții vor trebui să se retragă în Crimeea. Pe care nu o vor putea apăra: dacă șoseaua M14 e întreruptă, singura cale de aprovizionare e Podul Kerci – cu capacitate actuală de 25.000 tone/zi. Insuficient pentru un front defensiv în Ismul Perekop. La 20 ... 30 de zile după ieșirea Armatei ucrainene la Marea de Azov, rușii ar fi nevoiți să evacueze Crimeea.” (https://evz.ro/rusia-si-blocada-hibrida.html)

Armata rusă s-a mai confruntat cu o asemenea perspectivă în septembrie – octombrie 2022, așa cum scriam la 7 iulie 2022: „Ruperea frontului la Herson ar însemna, la orizontul lunilor septembrie – octombrie, prăbușirea Frontului de Sud rusesc, eliberarea litoralului ucrainean și izolarea Crimeii.” (https://evz.ro/axa-madrid-washington-seul.html) Atunci, în toamnă, singura soluție pentru a nu pierde Crimeea a fost evacuarea Hersonului și retragerea Armatei ruse pe malul estic al Niprului. Dar acum, unde să se retragă trupele domnului Putin? Pe malul estic al Mării de Azov? Situația Armatei ruse este, astăzi, mai dificilă decât astă-toamnă.

*** Moștenirea. Domnul Prigojin pare surprins și dezamăgit de situația în care se află. E de înțeles: dânsul e un strateg amator, investitor în domeniul agresiunii și al genocidului. Adevărații analiști militari sesizaseră aceste tendințe încă de acum câteva luni. Așa cum scriam săptămâna trecută, China a prevăzut cel mai precis această evoluție și s-a pregătit încă din toamnă, intensificând relațiile economice ”subterane” cu provinciile și republicile vecine din Federația Rusă, prin intermediul Kazahstanului și Kîrgîzstanului. Rezultatele sunt vizibile: pe măsură de influența Rusiei scade, ea este înlocuită de influența chineză: bătăliile se duc în Ucraina, victoriile se înregistrează în Asia Centrală  – aspect pe care l-am descris încă din vară (https://evz.ro/dilema-caspica-a-domnului-putin.html).

Ce-i drept, și Statele Unite au avut de la bun început o percepție clară asupra situației, dar promovarea intereselor americane în republicile central-asiatice se lovea de două probleme mari. În primul rând, sunt state musulmane, cărora politica dusă în ultimele decenii în Orientul Apropiat și în Golf de SUA nu le place în mod neapărat. În al doilea rând, elitele acestor state au fost formate în perioada sovietică, epocă în care Statele Unite erau obsesiv identificate cu ”Dușmanul Principal”, cu răul absolut, cu ”imperialismul”.

De aceea, Statele Unite au ales inițial să își promoveze interesele în zonă prin intermediul aliatului lor, Turcia domnului Erdogan. Marele avantaj al Ankarei este că, în mare măsură, popoarele Asiei Centrale sunt de origine etnică turcică – și, într-adevăr, ofensiva regională a Turciei a înregistrat rezultate politico-diplomatice importante. Totul însă s-a bazat pe percepția că, dincolo de inițiativele domnului Erdogan, se află banii americanilor. Iar aceasta s-a dovedit a fi o percepție eronată!

De-a lungul toamnei, apropierea exagerată a domnului Erdogan de Rusia lui Putin, ca și relațiile din ce în ce mai tensionate cu NATO și SUA au arătat că, de fapt, Ankara nu dorește să se rezume la rolul de intermediar al intereselor americane, ci vrea să-și promoveze propriul joc. Ceea ce a îngrijorat. Într-adevăr, Turcia este prea săracă pentru a finanța modernizarea economiilor din zonă, care suferă tocmai de pe urma dependenței de decenii de un hegemon scăpătat: URSS, apoi Federația Rusă, care de ani mulți nu au mai făcut investiții semnificative în infrastructura regiunii.

Treptat a devenit evident că regimul domnului Erdogan contează pe perpetuarea crizei de gaz în Europa și pe deschiderea precipitată de exploatări gazeifere în Marea Egee, pentru a-și finanța visurile de hegemonie în Asia Centrală. Iar aici, socotelile de la Ankara nu s-au mai potrivit cu socotelile din târg! Fiindcă, pe de o parte, Uniunea Europeană a depășit cu succes și cu ajutorul lui Dumnezeu această iarnă blândă, iar prețurile la gaz sunt chiar mai mici decât înainte de război. Iar pe de altă parte, începerea pripită a exploatării zăcămintelor gazeifere din Egee, o zonă seismică cunoscută, fără un studiu geotehnic aprofundat pare a se număra printre cauzele cutremurelor care au devastat Turcia în februarie. Iar devastarea însăși se datorează amnistiilor prezidențiale pe care domnul Erdogan le-a acordat, în nenumărate rânduri, apropiaților săi, care au avut dreptul să construiască oricum și oriunde. Azi, sute de mii de familii au rămas fără locuințe, popularitatea domnului Erdogan e în cădere, alegerile se apropie, iar Turcia are perspectiva unei perioade de agitație politică, care nu va rămâne fără consecințe asupra ambițiilor sale regionale.

*** Noul protector. Asta nu înseamnă că statele central-asiatice sunt dispuse să se împace cu hegemonia nedisputată a Chinei, înlocuind-o pe cea a Rusiei aflată în declin. Pe de-o parte, elitele locale au percepția justă că Moscova și-a permis să marginalizeze republicile central-asiatice tocmai datorită faptului că, vreme de decenii, hegemonia sa nu a avut o concurență calificată. Pe de altă parte, în pofida eforturilor sale de imagine, politica Chinei față de minoritatea musulmană uigură din Provincia Xinjiang este cunoscută și stârnește mari rețineri în regiune.

Primul care a găsit o soluție e Azeibaidjan. Deține rezerve petroliere majore la Caspica, puse în valoare de investiții occidentale recente, e cel mai bogat dintre statele post-sovietice din zonă – ca atare, este și cel mai periclitat de invidia vecinilor săi mai săraci. După ce a testat lipsa de reacție a Moscovei, atacând Armenia vecină, Azerbaidjan a amorsat o apropiere rapidă și discretă față de Israel. În momentul de față, beneficiind de importuri masive de armament israelian, este pe cale să devină principala putere militară a regiunii, cu excepția Iranului.

Reînarmarea discretă a Azerbaidjanului nu ar fi fost posibilă fără acordul Statelor Unite: armele israeliene de înaltă tehnologie se bizuiesc pe patente americane. Prin acest gest, Statele Unite exercită o presiune asupra Uzbekistanului și Kazahstanului: continuați să fiți neîncrezători față de americani, preferați ca azerii să v-o ia înainte?

Și astfel a fost pregătită intrarea directă în scenă a Statelor Unite: acum o săptămână, în drum spre Reuniunea miniștrilor de Externe G-20 din India, Secretarul de Stat Blinken a făcut o escală în Kazahstan, unde s-a întâlnit cu omologii săi din Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Turkmenistan și Uzbekistan. Gazda, președintele kazah Kassim-Jomart Tokaiev, a subliniat de la bun început de ce a deschis ușa americanilor: „Aș dori să-mi exprim aprecierea față de sprijinul continuu al Statelor Unite pentru independența, pentru integritatea teritorială și pentru suveranitatea noastră”. Deci, ca o reacție la repetatele amenințări ale Rusiei. Răspunsul Statelor Unite a fost perfect calibrat pe aceste îngrijorări, larg răspândite în rândul elitelor din întreaga regiune: „După cum știți prea bine, Statele Unite sprijină ferm suveranitatea Kazahstanului, independența țării și integritatea sa teritorială”.

Aceasta este baza Parteneriatului Strategic încheiat, cu acest prilej, de SUA și Kazahstan. Dar anvergura deschiderii este mult mai mare. Astfel, ministrul de externe al Kazahstanului, Auhtar Tileuberdi, a declarat că „Suntem gata să cooperăm atenți la probleme de importanță vitală de pe plan internațional, inclusiv pe tema energiei, a securității și a crizei de alimente, a schimbării climei și în privința relațiilor economice”. Dar care va fi, oare, reacția Chinei?

În ce mă privește, nu cred că va fi o reacție negativă. În primul rând, cu cât republicile central-asiatice o vor duce mai bine, cu atât vor avea mai mulți bani să cumpere și produse chinezești, din vecini. În al doilea rând, promotorul acestei deschideri, președintele kazah Tokaiev, este nu numai sinolog, ci și în relații excelente cu președintele chinez, domnul Xi Jinping. Iar acesta din urmă e conștient că, dacă vrea ca Noul Drum al Mătăsii să aibă cale deschisă spre Mediterană, și americanii trebuie să câștige ceva: e destul pentru toți! N-are rost să se încaiere pe moștenirea Rusiei.

*** Avantajele jocului simetric. Vechi diplomat, domnul Tokaiev – despre al cărui joc politic scriu de aproape un an – se plasează astfel în poziția în care era Nicolae Ceaușescu în anii săi de glorie, 1966 – 1975: punte de legătură între China și Statele Unite. Atunci, România a contribuit la restabilirea relațiilor SUA – China, la soluționarea Războiului din Vietnam și la stabilirea de relații dintre Frontul de Eliberare al Palestinei și SUA, primind Clauza națiunii celei mai favorizate, admiterea în FMI, licențe de export și credite care au transformat anii aceia în deceniul glorios al perioadei socialiste.

Iar în august 1968, rolul de punte între China și SUA asumat de România a contribuit esențial la apărarea suveranității, independenței și integrității țării noastre, în perioada intervenției sovietice din Cehoslovacia. România fiind foarte utilă și americanilor, și chinezilor, atât Beijingul, cât și Washingtonul au intervenit în favoarea țării noastre, punând în vedere Moscovei să renunțe la aplicarea Planului ”Nistru”, de cucerire a României în toamna-iarna 1968 – 1969.

Având acest precedent istoric, sunt convins că, dacă lucrurile ies bine (și nu au niciun motiv să iasă rău!) exemplul Kazahstanului va fi urmat, cât de curând, de celelalte state din Asia Centrală. Zilele Imperiului Asiatic clădit, cu mult sânge, de țari și de urmașii lor bolșevici se apropie de sfârșit, ceea ce va avea un ecou profund, posibil terminal asupra situației politice interne a Regimului Putin. Că de situația sa politică externă nici nu merită să vorbim, după ce domnul Lavrov a fost întâmpinat cu hohote de râs, la New Delhi, atunci când a declarat că ”Ucraina a atacat Rusia”...