Strâmtoarea Kerci, ora 06.07: două camioane TIR trec în viteză peste pod. Deodată, unul dintre ele explodează. Ce s-a întâmplat? Așa cum am fost învățat acum 25 de ani, ca să afli adevărul, trebuie să procedezi metodic: excluzi ceea ce nu se poate. Rămâne ceea ce s-a întâmplat.

Ce nu s-a întâmplat. În urma deflagrației, tablierul podului a sărit din suporți și s-a prăbușit în mare. De fapt, adâncimea apei fiind mică, a rămas înclinat, sprijinit de fundul apei. Pe tablier nu se vede nici urmă de crater de impact – deci nu a fost o rachetă sol/sol, care ar fi lăsat urme.

Scena a fost înregistrată de cel puțin două camere TV de supraveghere. Pe înregistrări nu se zărește sosind vreo rachetă anti-tanc, de genul celor folosite de dronele de atac pentru a lichida generali iranieni sau lideri talibani. Asemenea arme se mișcă relativ încet, sunt subsonice, ar fi trebuit să apară în imagini. În plus, podul Crimeii e sub protecție anti-aeriană întărită: pe imagini nu apare nicio ripostă. Deci sistemele radar și IR nu au văzut nicio aeronavă prin zonă.

Ipoteza că o navă ucraineană se afla pe-acolo și aștepta ca trenul să treacă concomitent cu camioanele se poate exclude: apărarea podului e principala misiune a Flotei Mării Negre.

La fel de incredibilă e și varianta că podul ar fi fost minat: detonația s-a produs deasupra tablierului, iar nu dedesubt. La intrarea și ieșirea de pe pod sunt puncte de control, toate vehiculele sunt percheziționate, camioanele sunt verificate cu raze X. Nu ai cum introduce o mină de asemenea dimensiuni, nu ai cum să o amplasezi în raza camerelor TV de supraveghere.

Ce s-a întâmplat. Rămâne ipoteza că a detonat încărcătura unuia dintre camioane. Din imaginile care se vehiculează pe Internet reiese că, la intrarea pe pod, acel camion care a sărit în aer a trecut de punctul de control în vreo 20 de secunde. Deci era transport oficial, deși camionul aparținea unui contractor civil. Iar pe pod, cele două camioane sunt, fiecare, însoțite de câte o mașină care merge paralel: paza. Concludem că se transportau arme și explozibil.

La momentul detonării se zărește un nor mare de fum negru, prin care roiesc fragmente arzând, precum licuricii. Dacă în camion s-ar fi aflat explozibil brizant (trotil, C4 etc.) explozia ar fi fost ”curată” și s-ar fi zărit unda de șoc sferică a deflagrației. Deducem că în camionul detonat se afla muniție: pulberea de propulsie conține grafit coloidal, ceea ce explică norul negru.

Dacă ar fi fost muniție de calibru mic, nu ar fi explodat toată instantaneu: ar fi fost un incendiu punctat de serii de mici explozii, pe măsură ce cutiile de muniție ar fi explodat. Detonarea instantanee arată că a fost muniție de artilerie: 122mm, 125mm sau 152 mm. Asta explică și faptul că, prin norul de fum, se zăresc puncte luminoase, fragmente arzând, roind ca licuricii. Fiindcă pulberea de propulsie a proiectilelor de artilerie nu e omogenă, ci sub formă de peleți, din care o parte nu a explodat, ci a ars în aer liber. Astfel au dat foc vagoanelor de petrol de pe linia ferată adiacentă: peleți aprinși purtați de suflul exploziei, care spintecase deja cisternele.

Iar explozia muniției nu a fost accidentală: probabilitatea ca să detoneze fix atunci când camionul e lângă un tren plin de combustibil e cu totul neglijabilă. Deci a fost sabotaj.

Cum s-a întâmplat. Muniția de artilerie de calibru mare este stocată în colete separate: de-o parte tubul cu pulbere de propulsie, de cealaltă obuzul plin cu explozibil brizant. Evident coletele sunt sigilate, ca să nu-i vină vreunui pescar amator ideea să sustragă ceva explozibil pentru a-și confecționa tiribombe. De aceea, la punctul de control lucrurile au mers repede: actele sunt în regulă, de colete n-avem nici voie, nici nevoie să ne atingem, treceți!

Într-unul dintre colete se găsea, însă, și altceva decât muniție: un dispozitiv exploziv de putere medie, câteva kilograme. Băgat acolo încă de la plecarea din depozitul de muniție, de către cineva care știa că încărcătura va trece peste podul avut în vedere. În Federația Rusă sunt vreo 4 milioane de etnici ucraineni, și încă pe atât descendenți ai unor familii mixte – deci SBU, spionajul Ucrainei, are de unde recruta. Iar într-o armată care tocmai e zguduită de scandalul dispariției a 1,5 milioane de seturi de uniforme, cu bocanci cu tot, orice este posibil. Absolut orice!

Rămâne problema sincronizării. Într-un mod sau altul, sabotorii aveau podul sub observație: fie aveau un om în centrul de supraveghere, fie se ”înțepaseră”, prin hackeri, la sistemul de camere video. Deci au văzut momentul când camionul cu muniție s-a întâlnit cu trenul cu combustibil. Și au acționat. Dăi cum au acționat?

Păi printr-un satelit. Spre exemplu Es’hail-2 (QO 100), amplasat geostaționar, la Ecuator, deasupra Africii, la 25.5° longitudine Est. Fabricat de Mitsubishi pentru Qatar, lansat de SpaceX, Es’hail-2 are receptoare sensibile și emițătoare de putere mare, inclusiv în benzile de radioamatori de 2,4 GHz (în sens pământ – satelit) și 10,45 GHz (invers). Mii de radioamatori, inclusiv din Rusia, folosesc aceste transpondere pentru legături radio la mare distanță, adeseori cu echipament confecționat acasă. Îndrumarul e pe internet, la situl https://amsat-dl.org.

O antenă de câștig mare în 10,5 Ghz are 10x8 cm, e făcută din circuit imprimat și costă 18 lei pe Ali Expres. Traversarea podului Crimeii se face rectiliniu: știind cum sunt amplasate coletele în camion, e ușor de calculat azimutul și înclinația micuței antene, folosind facilitățile oferite de situl https://www.satlex.us/. Agentul din centrul de control vede camionul în paralel cu trenul, dă bip pe telefon ofițerului SBU, care lansează semnalul codat spre satelit, în 2,4 GHz. Iar satelitul translează semnalul în 10,45 GHz și-l trimite micuței antene chinezești din coletul cu obuze. De la antenă la receptorul radio SDR și de acolo la detonator, drumul e scurt dar... zguduitor.

Dovezile. Coletele cu muniție au trecut, la depozit, prin zeci de mâini. Prinde orbul, scoate-i ochii. Evident, toți militarii se vor jura că sigur, bomba a fost plantată în garajul contractorului civil, pe care FSB/KGB trebuia să-l verifice. De la centrul de control, toți operatorii au sunat acasă în acea dimineață. Înainte să se poată strânge telefoanele și compara listingurile, aparatul buclucaș a luat-o pe urmele crucișătorului Moskova, spre adâncurile Mării Negre. Din echipamentul de detonare n-a mai rămas aproape nimic – iar ce a rămas, e amestecat de valuri cu pietrișul de pe fundul mării. Patronul SpaceX, Elon Musk, a avut grijă să declare că „Rusiei i se cuvine peninsula Crimeea”, situându-se astfel preventiv înafara oricăror bănuieli, cu numai câteva zile înainte de explozie. Numai satelitul Es’hail-2 e pe cer, nemuritor și rece, spre marea supărare a Kremlinului...

Urmările. În spațiul ex-sovietic, aprovizionarea frontului e prevăzută să se facă pe calea ferată: de aceea Armata Rusă a avut, de la bun început, prea puține autocamioane. Astăzi are încă și mai puține, de aceea recurge la contractori civili pentru a-și transporta muniția. Legăturile feroviare cu Crimeea sunt în prezent întrerupte și nu se știe cât va dura reparația: incendiul a ars ore bune, structurile de oțel care susțin linia s-au decălit, trebuie decupate și înlocuite.

În trecut, transportul vagoanelor de tren peste strâmtoare se făcea cu un feribot specializat, "Annenkov" – care făcea legătura dintre orașul rusesc Krasnodar și Crimeea. A fost casat în septembrie 2020. Exista și o calea ferată ocolitoare, de la Krasnodar la Herson. Dar pe fondul conflictului mocnit dintre Rusia și Ucraina, în 2018 șinele au fost demontate în regiunea Dokuchayevsk. Traseul nu poate fi reconstruit și de altfel nici nu se merită să-l reconstruiești, fiindcă se află, în prezent, la 10 km de front – deci în bătaia tunurilor ucrainene.

Ca urmare, toată aprovizionarea trupelor din Herson și Crimeea va trebui făcută cu camioanele – alea care nici înainte nu erau de ajuns. Numai jumătate din tablierul rutier al podului a fost demolat de explozie, cealaltă jumătate pare intactă. Pare, fiindcă în realitate suflul a deplasat-o de pe suporți și podul nu e utilizabil pentru traficul greu, de camioane.

Singura cale rămasă e traseul terestru Krasnodar – Rostov – Mariupol – Herson, ocolind Marea de Azov: 1780 km dus-întors! Iar capacitatea de transport a șoselei respective e mai puțin de un sfert decât cea a legăturilor rutiere și feroviare de peste podul detonat. Până acum trupele rusești de pe malul drept al Niprului au făcut foame și n-au avut suficient sprijin de artilerie. De acum încolo, nu vor mai avea aproape deloc sprijin de artilerie, fiindcă lipsa cronică de muniție se va acutiza. Și nu e sigur nici măcar că vor avea muniție pentru armele de infanterie...

Impactul. Situația deteriorează suplimentar moralul trupelor rusești din Regiunea Herson – care oricum era la pământ. Oricând e posibilă o cedare majoră, o fugă în masă de pe front spre malul estic al Niprului, pe cele două căi de retragere șubrede, care încă funcționează.

Starea de fapt se repercutează și asupra trupelor rusești aflate în Crimeea. Marina nu își mai poate întreține navele și, atunci când va începe evacuarea Flotei Mării Negre, moralul trupelor terestre se va deteriora accentuat: e deja afectat de retragerea unităților de aviație. Aceasta, precum și afluxul masiv de fugari de pe frontul de la Herson, vor crea condiții prielnice pentru extinderea panicii la trupele și populația civilă din întreaga peninsulă. E deja înghesuială la stațiile de benzină: coloniștii ruși își pregătesc plecarea, până când nu sare în aer și ce a rămas din pod.

Se profilează o răsunătoare înfrângere militară și o mare tragedie umanitară. Nu există măsuri de ordin militar care să poată preveni o asemenea evoluție. Cum spunea acum două secole teoreticianul militar Carl Philipp Gottfried von Clausewitz, când politica își epuizează resursele, „războiul e continuarea politicii prin alte mijloace”. Iar eu aș adăuga: când războiul ajunge într-un punct mort, e rândul politicii să preia soluționarea situației. Dacă nu, urmează dezastrul.

Elitele rusești își dau seama de asta, fiindcă Rusia a mai trecut prin așa ceva. În toamna anului 1917, țarul Nicolae al II-lea a refuzat să recunoască fundătura în care ajunsese Armata rusă și a încercat să continue un război fără nicio soluție militară, în loc să caute o soluție politică situației. Adică exact ce face astăzi domnul Vladimir Putin. Țarul Nicolae al II-lea s-a ales cu o revoluție. Oare cu ce se va alege domnul Putin, dacă se va încăpățâna să urmeze aceeași cale?