Războiul din Ucraina a intrat într-o acalmie relativă, care nu se datorează atât condițiilor climatice, relativ blânde, cât impasului politico-militar în care se află agresorii.

Stagnarea

Încă din primele zile ale anului, autoritățile de la Kiev lansau ideea unei iminente ofensive rusești în Donbass. Dar aceste afirmații contraziceau realitatea de pe teren: trupele ruse tocmai încropeau o linie de fortificații, pentru a trece în apărare. Așa cum scriam pe 3 ianuarie, „în Donbass forțele în confruntare sunt relativ echilibrate, de ceva vreme câștigurile, respectiv pierderile teritoriale sunt mici: nu există niciun semn că spargerea frontului ar fi iminentă.” Zilele trecute, purtătorul de cuvânt al Statului Major Interarme al SUA, col. Butler, mi-a dat dreptate: "Eu personal nu văd o ofensivă rusă majoră să se apropie în perioada următoare."

Asta nu exclude, evident, pregătirile pentru o ofensivă viitoare. Așa cum remarcam în primele zile ale anului, „Rusia pregătește o viitoare ofensivă, cu efectivele ce vor fi mobilizate în ianuarie.” Evoluțiile din ultimele zile mi-au dat iar dreptate: domnul Putin a aprobat Programul de întărire a forțelor armate pentru perioada 2023 – 2026. Serviciul militar redevine obligatoriu, efectivele vor crește în cel mai scurt timp la 1,5 milioane de militari. Deci în acest an vor fi recrutați, în două reprize, 800.000! De la prăbușirea URSS, Armata rusă nu a avut un asemenea nivel de recrutări.

De fapt, la 16 decembrie, cu prilejul ședinței îndelungi a conducerii Rusiei cu comandanții Armatei, președintele Putin insistase asupra unei noi mobilizări: 95 de regimente mecanizate. Iar șeful Marelui Stat Major, generalul Gherasimov, arătase că Armata rusă nu mai are resursele logistice necesare. Ar trebui 2.945 tancuri și 9.690 mașini de luptă a infanteriei și TAB-uri. Înainte de a ”relua inițiativa în Ucraina”, trebuia rezolvată această problemă.

Problema tancurilor

Opinia generalului Gherasimov a fost ulterior validată de realitatea câmpului de luptă. Așa cum arăta recent ministrul britanic al Apărării, James Cleverly, "vedem pe front trupe foarte-foarte slab echipate, trupe foarte-foarte slab antrenate, foarte-foarte slab motivate și conduse inadecvat, trupe recrutate, trimise pe front și ucise aproape imediat ce au ajuns acolo". Și adăuga: „Rusia va trebui probabil să caute modalități de a genera forțe suplimentare pe care să le desfășoare în Ucraina ... în  ce privește mobilizarea, cred că în mod inevitabil vom asista la alte forme de mobilizare". Și se pare că ministrul Apărării, Șoigu, a identificat ”alte forme de mobilizare” – că n-ar fi anunțat recrutarea a 800.000 de tineri, în absența armamentului necesar.

Deloc întâmplător, lansarea acestor planuri de sporire a efectivelor coincide cu manevre de amploare ale contingentului de trupe rusești din Belarus. Și spre deosebire de trupele din prima linie, din Ucraina, armata rusă din Belarus nu pare a duce lipsă de mașini de luptă. Atâta tot că aceste MLI-uri nu sunt aduse de ruși: ele sunt scoase, în fiecare dimineață, din remizele Brigăzii 19 mecanizate de gardă a Armatei belaruse... Moștenitoare a trei armate sovietice de tancuri (V, VII și XXVIII), Armata belarusă e cea mai bine dotată armată din lume: pentru numai 30.000 de militari, dispune de 1.800 de tancuri și 2.600 MLI în dotarea curentă. În plus, are 6 baze de stocare, unde se află depozitat armamentul a 6 divizii de tancuri și două divizii mecanizate: circa 2.300 tancuri și 5.000 MLI! Armata belarusă are deci de unde da....

Atunci, de ce nu ar da Rusiei și blindate? Fiindcă, precum s-a văzut în primăvară, blindatele rusești au o mare problemă: iau foc repede și când iau foc, incinerează și echipajul, care stă chiar pe rezerva de muniție. Iar un echipaj de tanc sau MLI se formează cam într-un an de instrucție! Drept urmare, Armata rusă duce lipsă nu numai de blindate, ci și de echipaje. Ar trebui ca Belarus să furnizeze nu numai tancuri și mașini de luptă, ci și tanchiști. Mulți tanchiști!

Dar asta pune probleme juridice grave: Belarus ar deveni, din punctul de vedere al Legii internaționale, stat agresor. Iar intervenția cu trupe pe câmpul de luptă a unui Stat terț în războiul deocamdată bilateral dintre Rusia și Ucraina ar fi un precedent. Ar permite și NATO să trimită în mod legal contingente, exact la modul la care Rusia a trimis, acum treizeci de ani, ”trupe de menținere a păcii” în Republica Moldova, în sprijinul separatiștilor din Transnistria.

Impasul politic

Dacă Belarus intră în Ucraina cu trupe proprii, internaționalizează conflictul și Occidentul va răspunde simetric: Adunarea Generală ONU va vota trimiterea de ”trupe de menținere a păcii”. Apare astfel riscul extinderii războiului, Rusia și Belarus confruntându-se cu adversari mult mai puternici. Chiar și foarte rusofilul președinte Lukașenko e înspăimântat de o confruntare cu o coaliție internațională. Există o singură posibilitate de a evita situația: Ucraina să fie agresor, ceea ce ar bloca aprobarea de către Adunarea Generală ONU a unei intervenții pacificatoare.

De aceea, Armata rusă a trimis pe teritoriul Belarus forțe aeriene și baterii de rachete cu care bombardează Kievul: prin aceste provocări, se încearcă obținerea unei reacții din partea Ucrainei. Logica militară ar dicta Ucrainei să atace Belarus, caz în care, în viziunea domnului Putin, tancurile lui Lukașenko, cot la cot cu infanteria rusă, ar fi trebuit să atace spre Sud, pe direcția Lutsk - Lviv, pentru a izola Ucraina de NATO/Polonia. Dar logica politică a prevalat și, spre nemulțumirea Moscovei, Kievul refuză să atace țara vecină.

Spre surprinderea multora, președintele Lukașenko s-a declarat încântat de eșecul provocărilor rusești menite să bage Belarus în război. Dânsul i-a declarat, la 19 ianuarie, ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov: „Ceea ce mă uimește și mă surprinde plăcut este că Ucraina nu dă curs provocărilor”.

Baletul diplomatic

Iar de aici, mișcările devin foarte interesante. Imediat după plecarea rusului, Lukașenko l-a invitat pe președintele chinez, Xi Jinping, să viziteze Belarus. Reamintim, în toamna anului trecut China a intervenit pentru a bloca presiunile Rusiei asupra Kazahstanului, pe care Moscova voia să-l implice în război. Belarus o va lua pe calea kazahă, menținându-și relativa neimplicare, cu sprijinul Chinei? E surprinzător, fiindcă până acum se știa numai de tratative discrete în acest sens ale Belarus cu Germania, apreciate de European Council on Foreign Relations ca fiind cauza morții subite a ministrului de Externe, Makei, „cel mai pro-occidental politician de vârf din Belarus”.

Dar să ne reamintim: între Germania și China există niște relații mai speciale. Așa cum scriam astă-vară, în august, cu prilejul vizitei la Pekin a cancelarului Scholz, cele două țări au afirmat clar că își doresc o schimbare de curs politic la Moscova, o dezescaladare: „războiul în Ucraina creează o situație periculoasă pentru lumea întreagă, iar în China se știe că o escaladare ar avea consecințe pentru întreaga lume. ” Deci e de presupus că Belarus a contactat China prin intermediul Germaniei, cu care se afla încă de astă-vară în tratative discrete.

Primăvara Leopardului

Dovada că Axa Berlin-Pekin funcționează e că, în timp ce Belarus refuză să-i dea tancuri Rusiei, Germania refuză să-i dea tancuri Leopard Ucrainei. Pentru a da o șansă Chinei să împiedice escaladarea. Fără îndoială, Statele Unite sunt la curent: șeful diplomației americane, domnul Blinken, constată o ameliorare a relațiilor cu China: „Atunci când discuți, când ești angajat în acest sens, tensiunile tind să se reducă. Restul lumii se așteaptă ca noi să gestionăm această relație în mod responsabil”. Domnul Blinken va vizita Pekinul pe 5 - 6 februarie; desigur, se va discuta și despre Ucraina, Rusia și Belarus. Deci în ce privește tancurile Leopard, se va decide după 6 februarie. De aceea Germania temporizează, susținând că n-ar avea un inventar la zi a propriilor dotări. Chiar și Polonia, altfel atât de vocală în mass media, temporizează: Berlinul a anunțat că nu a primit oficial nicio cerere de autorizare a vreunui re-export de tancuri Leopard...

Întrebarea fundamentală este: Kievul știe de situație? Cu siguranță în Ucraina se cunoaște evoluția, fiindcă directorul CIA, dl. William Burns, a călătorit în secret la Kiev săptămâna trecută, pentru a se întâlni cu președintele Zelensky și a-l informa. De aceea, cu trei zile înainte ca domnul Lukașenko să-l refuze pe domnul Lavrov, la Kiev se știa că aceasta va fi decizia Belarus. Iar comandamentul militar ucrainean declara că „exclude o nouă ofensivă dinspre teritoriul belarus, în pofida faptului că Moscova menține acolo un contingent de circa 10.000 de militari”. Se conturează deci o filieră de informare reciprocă Belarus – Germania – China – SUA – Ucraina.

De aceea, după vizita directorului CIA, la Kiev atitudinea Germaniei în ce privește tancurile Leopard e privită altfel. Astfel, la 20 ianuarie ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov, declara pentru Voice of America: „abordăm situația cu calm, Germania după ce-și va face propriile consultări interne va ajunge la o decizie privind transferul de tancuri. Sunt optimist în acest sens.” Implicit, ministrul ucrainean e pesimist în ce privește rezultatele medierii Chinei. Precum vom vedea mai încolo, nu fiindcă s-ar îndoi de China, ci fiindcă se îndoiește de receptivitatea Rusiei la sugestiile de dezescaladare ale Chinei.

Dublul eșec rusesc

Cu siguranță că la Moscova e cunoscută constituirea filierei diplomatice ”discrete” Belarus – Germania – China – SUA – Ucraina. Ar fi neverosimil să nu fie cunoscută, din moment ce la Teheran și Belgrad această coalizare diplomatică intercontinentală este știută și luată în calcul.

La Teheran, văzând modul elegant, dar ferm în care președintele belarus s-a distanțat de planurile de escaladare militară și știind ce este în spatele acestei atitudini a Belarusului, ministrul iranian de Externe, Hossein Amir Abdollahian, a declarat că "Iranul nu va recunoaște Crimeea, republicile populare Luhansk si Donetsk, precum și regiunile Herson și Zaporojie ca făcând parte din Rusia. Iranul recunoaște suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei". Iar a doua zi, președintele Serbiei, Aleksandar Vucic, aflat la Davos, a făcut declarații similare: „Am spus de la bun început că nu putem sprijini invadarea Ucrainei de către Rusia. Pentru noi, Crimeea și Donbass sunt Ucraina, și așa va rămâne”. Chiar și dl. Viktor Orbán și-a mai domolit ieșirile rusofile. Tiptil, Vechea Ordine Mondială s-a regrupat și trece la contraatac...

Din punct de vedere diplomatic, pentru Regimul Putin constituirea coaliției pentru dezescaladare Belarus – Germania – China – SUA – Ucraina și distanțarea ultimilor aliați, Iran și Serbia, e o înfrângere majoră. În mod normal, domnul Putin ar trebui să accepte sugestiile de dezescaladare și să profite de pauza operativă datorată terenului îmbibat de apă pentru a începe căutarea unei soluții negociate. Dar, precum am văzut, dânsul nu acționează ”în mod normal”: mai nou se crede reîncarnarea lui Ivan cel Groaznic, se crede în luptă cu însuși Satana!

Din punct de vedere militar, președintele Putin a cerut Marelui Stat Major să pregătească o ofensivă majoră în trimestrul I/2023. Deși știe că lansarea preconizatei ofensive spre Lviv, cu infanteria nesusținută de blindate, e sinucigașă. Dacă s-a luat sau nu decizia definitivă pentru un asalt sinucigaș, stil kamikaze, vom afla curând: în mod normal, fără tancurile din Belarus, preconizata mobilizare nu-și mai are rostul. Dacă totuși în zilele următoare începe mobilizarea, înseamnă că, la Moscova, decizia sinucigașă a unui nou atac major a fost luată.

Planul

Regimul Putin se află deci în impas politic și militar. Slăbiciunea momentană a Rusiei nu a trecut neobservată. Astfel, ministrul britanic al Apărării declara recent: „Începem să vedem o încetinire - o osificare - a liniei de contact. Ceea ce observăm atunci când ai acest tip de conflicte brutale, de uzură, este această pierdere uriașă de vieți. Și asta niciunul dintre noi nu vrea să vadă - și de aceea credem că acum este momentul potrivit pentru a ne intensifica sprijinul pentru Ucraina.”

Altfel spus, Occidentul nu are de gând să-i permită domnului Putin să relanseze în aprilie – mai aventura sa militară în Ucraina. Dacă dezescaladarea promovată pe filiera Belarus – Germania – China – SUA – Ucraina e refuzată, președintele SUA a anunțat deja că ia în considerare să ofere Ucrainei armament cu rază lungă de acțiune, cu care să poată lovi obiective militare din Crimeea. Așa cum remarca ieri (fără să explice!) președintele Consiliului European, domnul Charles Michel, „următoarele două sau trei săptămâni vor fi hotărâtoare pentru război sau pentru pace”.

Calculul strategic este simplu: în Nord-Est, în Donbass, Armata ucraineană se află pe poziții întărite, pe care le apără cu succes de 8 ani încoace. Rusia nu are deocamdată forța să spargă acest front, așa cum au demonstrat-o pierderile umane extrem de ridicate cu care s-a soldat ofensiva de la Soledar, după care domnul Putin a comandat 21 de crematorii mobile din China. Nu ar avea rost ca ucrainenii să-și abandoneze poziția favorabilă, atacând și riscând noi pierderi.

În Centru în schimb, frontul e încă fluid. Așa cum scriam încă din iunie 2022, dacă Ucraina reușește să blocheze zona nodului feroviar vital de la Volnovaka, dacă realizează ieșirea la Marea de Azov, Donbass și Crimeea sunt pierdute. Iar acum, fostul comandant al trupelor americane din Europa, generalul Ben Hoges, îmi dă dreptate: „...în următoarele 2-3 luni, conducerea armatei ucrainene va continua să facă ceea ce deja face, izolarea metodică și disciplinată a peninsulei Crimeea.(...) Există două căi terestre de acces în Crimeea: podul Kerci, care a fost deja serios afectat, și ruta terestră care pornește de la țărmul Mării Azov și ajunge până în Melitopol.” Iar ucrainenii „vor aduce Himarsurile suficient de aproape (pentru a lovi obiective militare, precum baze aeriene sau navale), să facă peninsula Crimeea imposibil de apărat și să-i forțeze pe ruși să o părăsească”.

Este exact ceea ce scriam eu la 6 decembrie, anul trecut: „dacă ucrainenii se vor opinti ceva mai serios, vor ajunge în trei zile la ismul Perekop, de unde vor putea ține sub tir de HiMars toate orașele Crimeii, inclusiv bazele Florei Mării Negre de la Eupatoria și Sevastopol.” Declanșarea acestei ofensive depinde însă de rezultatul negocierilor de dezescaladare. Cum se exprima șeful Statului Major Interarme al SUA, generalul Mark Milley, „depinde de livrări de echipamente și antrenamente". Iar ministrul american al apărării, Lloyd Austin, declara joi presei că pentru livrările de echipamente și de antrenamente „avem o fereastră de oportunitate între acum și primăvară, când ucrainenii își vor începe operațiunea, contraofensiva; nu este o perioadă lungă și trebuie să reunim capacitățile necesare". În caz că eșuează dezescaladarea, degetul e pe trăgaci.

”Ziua Judecății”

Generalul Valerii Gherasimov nu e ”promovat la apelul bocancilor”. Noul șef al forțelor militare rusești din Ucraina are 47 de ani de armată în spate, deci știe mai bine decât noi ce va urma.  De aceea, la ordinul său, Armata rusă se străduiește, în prezent, să ocupe ”poziții defensive mai avantajoase”, după mai multe luni în care frontul din Zaporojie a fost aproape înghețat.

Dar dânsul mai știe și că va fi tras la răspundere dacă, pe ultima sută de metri a Regimului Putin, accentuează pierderile umane ale Rusiei prin manevre inutile. Va servi drept țap ispășitor pentru cei care vor veni la Putere, în vară. Deci, latitudinea sa de acțiune este sever limitată de spectrul unui eșec politic și militar final, ireversibil, de nivel strategic care planează deasupra Kremlinului.

Iar situația, în toată gravitatea sa, începe să fie resimțită acut și în alte medii decât cele strict militare. Chiar și foarte combativul Patriarh Kirill al Moscovei îndeamnă acum la dezescaladare: „Credem că Dumnezeu nu va părăsi pământul rusesc, nu va părăsi autoritățile noastre, președintele nostru ortodox, armata noastră, că Rusia va avea puterea, în caz de nevoie, de a-și proteja pământul și poporul. Și să dea Dumnezeu să nu se ajungă la o astfel de confruntare!”

Semnificativă, în acest sens, este și descrierea stării de fapt pe care postat-o recent, pe FaceBook, Alexandr Dughin: „Acest război este primul război absolut din istoria Rusiei. Toate războaiele anterioare au fost relative; acum, acest război, războiul în curs, este ultimul, final și ireversibil... Pentru acest moment istoric am fost creați noi, rușii. Nu știm cum se va termina, dar pregătirile pentru Judecata de Apoi sunt în toi.”

Adolf Hitler, în bunkerul său, cu fiola de cianură pe masă, ar fi apreciat acest Necrolog pentru un Imperiu ”la final”. Fiindcă în fond, în străfundul delirului său pseudo-mistic, Alexandr Dughin are dreptate: Judecata de Apoi a Imperiului este aproape!