Adoptarea, la Madrid, a noului Concept Strategic NATO are implicații profunde: presa internațională comentează că „pentru prima oară, la summit participă și parteneri din zona indo-pacifică”. Ceea ce a și stârnit reacția Rusiei și Chinei.

Escală de consolare. După ce vreme de câteva luni bune domnul Putin nu a efectuat nicio deplasare peste hotare, mass media anunță că dânsul s-a hotărât, așa nitam-nisam, să facă o vizită de lucru în... Tadjikistan. Țară mică, săracă și lipsită de resurse energetice, Tadjikistanul poate părea o destinație stranie pentru cel mai contestat lider al planetei.

Dar până de curând, această republică ex-sovietică s-a aflat sub protectorat militar rusesc: pe teritoriul său se găsește cea mai mare bază militară dinafara granițelor Rusiei. Acum câțiva ani, 25.000 de militari asigurau securitatea Tadjikistanului, stat care are o frontieră de 1.300 de kilometri cu Afganistanul. În prezent, efectivele rusești, care aparțin Diviziei 201 Motorizate, se situează sub 6.000 de militari. Iar domnul Putin a venit să liniștească conducerea tadjică: da, prezența militară rusă va fi diminuată în continuare, fiindcă e nevoie de trupe în Ucraina, dar Moscova e încredințată că va putea asigura securitatea regională prin ... dialog diplomatic cu talibanii, stăpânii Afganistanului vecin.

Problema bărbilor incompatibile. Situația Tadjikistanului e dificilă: în 2014, jumătate din Produsul Intern Brut (PIB) al țării provenea din sumele trimise acasă de emigranții tadjici care munceau în Federația Rusă. Un record mondial! Anexarea Crimeii și sancțiunile economice care au urmat au avut un ecou profund: în 2019, după repatrierea a circa 1,7 milioane de tadjici, numai 29% din PIB-ul țării era acoperit de sumele trimise acasă de cei plecați la muncă în Rusia, iar 20% din populație trăia cu mai puțin de 1 Euro pe zi.

În ultimele luni, pe fondul războiului din Ucraina și al sancțiunilor în curs, Rusia nu a mai putut asigura locuri de muncă altor sute de mii de emigranți tadjici, nevoiți să se întoarcă acasă. Această masă de șomeri constituie un risc semnificativ pentru stabilitatea internă a țării, mai ales că islamul militant stăpânește Afganistanul vecin. Iar măsurile de până acum sunt butaforie – cum a fost, spre exemplu, acțiunea poliției tadjice din ianuarie 2016, când a ras bărbile a 13.000 de bărbați, în cadrul Campaniei anti-radicalizare, îndreptate împotriva „influențelor străine și incompatibile cu cultura tadjică”.

Rusia președintelui Putin nu are soluții reale la aceste probleme socioeconomice. Înaintea vizitei, consilierul său Iuri Ușakov a declarat mass media că „președintele Rusiei și omologul său tadjic, domnul Rahmon, vor discuta aspecte legate de cooperarea militară și de muncitorii tadjici migranți în Rusia”. Vor ”discuta discuții” fiindcă, așa cum a precizat presei internaționale purtătorul de cuvânt al președintelui tadjic, Abdufattoh Sharifzoda, „cu prilejul acestei vizite de lucru nu vor fi semnate documente bilaterale”.

Butoiul de pulbere americană. Partea tadjică se aștepta, de altfel, ca Rusia să n-aibă mare lucru de oferit nici în materie de securitate și nici în materie de economie. Poate de aceea, deîndată ce lucrurile s-au complicat prin Ucraina, autoritățile tadjice au inițiat discuții cu emisarii militari ai Statelor Unite: generalul Michael Erik Kurilla, șeful US Central Command, a vizitat discret Tadjikistanul. Iar în medii avizate se știe că tadjicii au devenit principalii susținători ai Frontului Rezistenței Naționale din Afganistan, care tocmai a declanșat în Valea Panjshir o campanie de eliberare de sub stăpânirea talibană.

Iar de atunci, cine știe de ce, US Army și US Marine Corps au început să deruleze misiuni comune de instruire în Tadjikistan. Aspectul nu a scăpat atenției Chinei vecine, iar mass media chineză, dirijată de oficialități, nu a întârziat să facă legătura între noul Concept Strategic NATO și prezența americanilor în inima Asiei Centrale. Mai deunăzi, oficiosul South China Morning Post comenta că “NATO urmează să devină butoiul cu pulbere al Asiei”, subliniind că „Beijingul sfătuiește organizația să nu încerce să se amestece în Asia”.

Banul vorbește! Evident, chinezii știu bine că problemele cu care se confruntă Tadjikistanul se regăsesc în toate republicile Asiei Centrale ex-sovietice. În Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan, milioane de muncitori care lucrau în Rusia și trimiteau bani familiilor se văd nevoiți, pe fondul sancțiunilor, să revină acasă. Iar singura modalitate de a evita radicalizarea acestor armate de șomeri, de a menține stabilitatea Asiei Centrale este dezvoltarea economică, premisă a creării de locuri de muncă și stabilizării situației sociale. Chiar președintele chinez Xi Jinping declara, în fața Adunării Generale a ONU, în septembrie 2021: „ Trebuie să asigurăm și să ameliorăm traiul oamenilor și să protejăm drepturile omului prin dezvoltare, și să ne asigurăm că dezvoltarea se face de pentru popor și de către popor, iar fructele sale sunt împărtășite tuturor”.

Problemele Tadjikistanului sunt comune întregii regiuni: dependența istorică de Imperiul Moscovit a creat un cadru de subdezvoltare cronică, pe care sancțiunile la adresa Rusiei l-au agravat. Ieșită din convulsiile economice ale anilor 1990, Rusia, care până de curând avea cvasi-monopolul în zonă, nu s-a preocupat să asigure nici măcar investițiile necesare menținerii nivelului producției de gaz și petrol. Altele au fost prioritățile Moscovei: înarmarea, iar nu infrastructura. Nici măcar infrastructura controlată de GAZPROM!

Dar nici domnul Xi Jinping nu are soluții concrete la această situație: China are propriile probleme, și acestea nu sunt deloc ușoare. La începutul acestui an, nu a putut aloca decât 500 milioane $ pentru susținerea proiectelor de dezvoltare în statele Asiei Centrale.

Un summit cu cântec. În schimb alții au și soluții, și bani. Zilele acestea are loc, în Turkmenistan, reuniunea la nivel înalt a națiunilor riverane Mării Caspice. Vor participa liderii Azerbaidjanului, Kazahstanului, Iranului, Turkmenistanului și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, însuși domnul Vladimir Vladimirovici Putin.

Alegerea Turkmenistanului pentru acest summit nu este întâmplătoare: Turkmenistanul e membru al Organizației Statelor Turcice. Iar toate celelalte state din zonă se uită cu speranță la terminalul portuar Turkmenbași, de la Marea Caspică. Proaspăt inaugurat, acesta face legătura dintre statele turcice din Vestul Caspicii (Turcia, Azerbaidjan) și cele din Est: Kazahstan, Kârgâzstan și Uzbekistan. Acestea nu au ieșire la mare, dar au resurse de petrol și gaze, și până acum puteau alege numai între drumul spre Rusia și cel spre China. Sancțiunile internaționale determină o slăbire accentuată a influenței ruse, de aceea, o fereastră spre Apus e posibilă și binevenită pentru toată lumea: terminalul Turkmenbași a costat 1,5 miliarde $ și a fost construit de holdingul turc Çalık. Mărește capacitatea de tranzit portuar de la 8 la 25 de milioane de tone anual. Iar terminalul de containere, ultra-modern, are o capacitate anuală de 400.000 containere standard.

Iar Turkmenistanul mai are și alte proiecte cu impact regional major: un gazoduct pe sub Caspica, care ar lega sistemul de conducte existent, cu ramificații în Kazahstan și Uzbekistan, cu rețeaua din Azerbaidjan și mai departe, prin conducta SCP cu Turcia, și tot așa, prin BTC și TANAP, cu Mediterana și Europa de Sud. Și mai este proiectul TAPI: o conductă Turkmenistan–Afghanistan–Pakistan–India, pentru care trebuie găsiți investitori, fiindcă costul estimat este de 25 miliarde $. Acestea, ca și preconizata cale ferată Kazahstan – Uzbekistan – Afganistan – Pakistan, sunt proiectele majore ale regiunii.

Banii, nodul gordian. Dar toată lumea știe că și Turcia are o situație economică dificilă. Și atunci de unde au venit cele 1,5 miliarde $ investite în terminalul Turkmenbași? Toată lumea bănuiește de unde au venit, și știe că tot de acolo vor veni și cele 25 miliarde $ pentru finalizarea proiectului TEP, și cele 5 miliarde $ pentru proiectul magistralei feroviare de 600km Uzbekistan – Afganistan – Pakistan, anunțat în februarie a.c. de autoritățile uzbece, în prezența domnului Erdogan. Că doar nu degeaba zilele trecute dl. Biden, președintele Statelor Unite, a anunțat, cu prilejul întâlnirii la nivel înalt a G7 de la Schloss Elmau, lansarea așa-numitului Parteneriat pentru Infrastructura Globală și Investiții, concurent direct al programului chinez similar, ”One Road, One Belt”.

Deci marile proiecte regionale se derulează sub steagul Organizației Statelor Turcice, dar cu fonduri venite de peste Atlantic. Față de aceste evoluții, Turcia forțează în cadrul NATO pentru a fi cât mai bine recompensată pentru rolul său. Se pare că s-a ajuns la o înțelegere în acest sens: tocmai a fost semnat un memorandum prin care Ankara se declară de acord cu admiterea Suediei și Finlandei în NATO. Ce și cât a primit în schimb, nu s-a precizat.

Reacția chineză nu a întârziat. Oficiosului China People’s Daily a comentat imediat proiectul de infastructură lansat de liderii G7: “Cea mai recentă inițiativă a acestui bloc (G7) este menită să contracareze proiectul chinez One Road, One Belt. Un asemenea proiect suscită întrebarea: va putea oare această clică de economii occidentale, motivate de aiuristicile lor valori democratice, să ofere lumii, și mai ales statelor în curs de dezvoltare, infrastructura de care au atâta nevoie?”

Și Moscova se va supăra. În trecut Turkmenistanul a mai avut asemenea inițiative de deschidere spre alte piețe decât Rusia - iar de fiecare dată, Kremlinul s-a supărat rău. Astfel, în 2010 turkmenii au inaugurat LINE A, gazoductul Turkmenistan – Uzbekistan – Kazahstan – China. Cinci ani mai târziu, debitul tranzitat spre China a ajuns la 35 miliarde NMC, iar GAZPROM s-a mâniat: a anunțat că renunță să mai cumpere gaz turkmen.

În contextul relansării proiectelor trans-caspic și TAPI, Rusia s-ar putea supăra și mai tare. De aceea, în preziua întâlnirii la nivel înalt, Turcia a inițiat o mișcare de acoperire, cu scopul de a reaminti Rusiei să nu strice relațiile bilaterale, că nu-i va fi bine. Într-un interviu acordat postului de televiziune HABERTURK, purtătorul de cuvânt al președintelui turc, Ibrahim Kalin, a precizat: "Ducem o politică bine echilibrată în ceea ce privește Rusia. Nu impunem sancțiuni și nu ne vom alătura acestora. Trebuie să ne respectăm propriile interese. Dacă toată lumea ruinează podurile, atunci cine va vorbi cu Rusia?"

Dar Vladimir Putin nu e genul de om pe care să-l impresioneze asemenea aluzii. El va avea întâlniri între patru ochi cu liderii kazah, kârgâz și uzbec, prilej cu care, așa cum preciza consilierul său, Iuri Ușakov, „dânsul va confirma natura strategică a cooperării multilaterale la Marea Caspică și, fapt deosebit de important, va reconfirma angajamentul de a respecta principiile consfințite de Convenția privind Statutul Legal al Mării Caspice”.

Mai precis, această Convenție, adoptată în august 2018, cu prilejul reuniunii la nivel înalt de la Aktau (Kazahstan) prevede „dreptul suveran al țărilor riverane asupra acestei mări și a resurselor sale, competența exclusivă a țărilor riverane de a rezolva problemele legate de situația din Marea Caspică și, în mod special, de excluderea prezenței forțelor armate dinafara regiunii, în zona Mării Caspice”. Iar Turcia nu e riverană la Caspica, dar e în NATO.

Deci domnul Putin va evoca, cu împricinații, perspectiva ca Rusia să invoce Convenția de la Aktau pentru a bloca proiectele regionale derulate cu sprijinul Turciei, percepute ca încercarea unei alianțe militare dinafara regiunii, NATO, de a se extinde la Caspica.

Liliecii de la Caspica. E de notorietate modul în care liliecii, gâdacii de fag sau urșii migratori zădărnicesc proiectele de autostrăzi ale României – în special cele care ar putea servi, la o adică, manevrei forțelor NATO. Deloc întâmplător, Rusia a inclus, în Convenția de la Aktau, prevederi ”ecologice” similare, care îi permit să blocheze proiectele turcice.

Astfel, Articolul 14, alineatele 2 și 3 ale Convenției prevăd că „părțile pot amplasa conducte subacvatice pe fundul Mării Caspice (...) cu acordul părților prin al căror sector cablurile sau conductele respective trec (...) dar cu condiția ca aceste proiecte să respecte cerințele și standardele ecologice.” Chiar dacă Rusia nu poate demonstra că inițiativele turcice la Caspică sunt derulate de Turcia/NATO, deci pot fi asimilate unei ”prezențe militare dinafara regiunii”, Moscova tot poate bloca proiectele, invocând meduza de agar.

În perspectivă medie, Rusia nu va putea menține blocajul. Reluarea cooperării Rusiei cu câteva companiile energetice texane – Halliburton, Schlumberger, Cameron – este esențială pentru menținerea producției ruse de hidrocarburi. Moscova nu poate bloca la nesfârșit  aceste mari companii care, împreună cu partenerii lor, au interese majore în Azerbaidjan, Uzbekistan și Kazahstan – da, acel Kazahstan care a anunțat că nu recunoaște nici măcar anexarea Crimeii, decât după o decizie ONU în acest sens. Acel Kazahstan ale cărui exporturi petroliere tocmai au fost blocate de Rusia – care astfel, printr-o mișcare sinucigașă, îi forțează pe kazahi să se implice și mai mult în proiectele non-ruse din regiune. Kazahii au răspuns blocând exportul de cărbune spre Rusia – iar acest exemplu ar putea fi urmat și de alții. Blocarea proiectelor turcice implică riscul destrămării acelei cooperări la Marea Caspică pe care Rusia a construit-o, o patronează și o menține cu greu.

În schimb, Occidentul are mijloacele necesare pentru a pune presiune asupra Rusiei, pe termen lung. Să nu uităm ce declara, acum o săptămână, viceprim-ministrul Borisov: "Nu-mi fac iluzii că, după încheierea ostilităților, sancțiunile vor fi ridicate imediat. Aceasta este o copilărie. Nu este vorba de un an, nu de doi, ci poate de zece sau mai mulți ani". Timp suficient pentru ca proiectul turcic Caspica – Oceanul Indian să-și arate roadele, dând idei de emancipare și altora, de prin Siberia, de prin Extremul Orient Rus...

Dai în mine, dai și-n tine... În plus, dacă alege să blocheze proiectele de dezvoltare economică a zonei, Rusia contribuie la accentuarea instabilității sociale – ceea ce s-ar putea solda chiar cu o resurecție a Islamului militant, vizând popoarele musulmane din Federația Rusă. Domnul Putin începe să-și dea seama că împotmolirea sa în Ucraina creează probleme greu de rezolvat, care treptat-treptat duc la o criză generalizată a Imperiului Moscovit, comparabilă cu cea care, în anii 1989 – 1992, a dus la prăbușirea Imperiului Sovietic. Iar Rusia, aflată sub embargou și în încetare de plăți, nu mai are forța financiară, economică, tehnologică sau diplomatică să oprească destrămarea.

Că tot vorbim de Asia Centrală. Tadjicii au un dicton: „uneori nu e nevoie decât de un pai în plus pentru a rupe spinarea cămilei”. S-ar putea ca încrâncenarea cu care domnul Putin se agață de câteva orășele de prin Donbass să fie tocmai paiul care va fărâma Imperiul?