Atmosfera a devenit încărcată în sala de ședințe P8 a secției penale de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Era în jur de ora 12.30. Tocmai se terminase o ședință ce fusese programată de la ora 11.00. dar care se prelungise foarte mult din cauza numărului mare de inculpați și martori audiați.

Este vorba despre dosarul fostului deputat PDL Mihai Boldea, acuzat de procurorii DIICOT de constituirea unui grup infracțional organizat. În timp ce actorii din dosarul Boldea părăseau sala, alți justițiabili ce așteptaseră pe hol se grăbeau să ocupe locuri în bănci. Așa că sala s-a umplut la loc, cu toate că se anunțase o pauză de jumătate de oră.

Încăperea nu a mai avut timp să fie aerisită, iar căldura era aproape insuportabilă. Caloriferele care duduiau ca în toiul iernii nu au robinet pentru a fi închise. La fel ca în sala 103, aparatele de aer condiționat nu funcționează, iar geamurile au rămas închise pentru ca cei din sală să nu fie “trași de curent”, mai ales că mulți erau transpirați deja.

Atmosferă fierbinte la propriu înainte de “dosarul Ursu”

În așteptarea reluării ședinței de judecată a Completului de fond numărul 2, fiecare își făcea de lucru. Avocații discutau cu clienții sau între ei, chiar dacă erau din cauze diferite. În sală a revenit și grefiera de ședință, o doamnă micuță, cu părul roșcat aprins spre portocaliu și foarte energică. A făcut ture de la un capăt la altul al sălii, a încercat să oprească caloriferele și a discutat cu câțiva dintre avocați.

Apoi au apărut și procurorii de ședință, trei la număr, semn că sunt mai multe cauze pe rol. Grefiera a schimbat câteva vorbe în șoaptă cu ei apoi cu avocații. Toată lumea voia să știe ordinea în care vor fi luate dosarele, ședința fiind în întârziere. “Luați-mă pe mine primul, că doar cer termen”, a spus unul dintre avocați. “Pentru cine intrați, maestre?” întreabă în șoaptă grefiera. “Pentru ministrul Bodog”, răspunde maestrul Budușan. “E în regulă, vă susțin și eu”, spune procurorul de ședință de la DNA, care deja se așezase la pupitrul procurorilor.

Intră în sală, precipitat, și avocatul Cezar Bivolaru. Se salută cu ceilalți avocați și întreabă cine ce dosar are. Își aruncă haina pe spătarul băncii avocaților, își pune roba și se duce spre capătul sălii unde se află locul judecătorilor. Schimbă câteva vorbe cu grefiera  și revine mulțumit. “Hai că am rezolvat, mă ia după tine, că și eu tot termen cer”, i se adresează colegului de breaslă.

Apoi a venit și procuroarea care reprezintă DIICOT. S-a așezat în bancă, lângă colegul său de la DNA. Blondă, cu părul strâns într-o coadă scurtă, la spate. De sub robă se văd jeanșii și adidașii vișinii, de marcă.  Grefiera o vede și o apostrofează “Sunteți în dosarul Ursu? Dacă nu, treceți în sală!” A fost o glumă, desigur, la care, însă, procuroarea nu a reacționat.

Grefiera s-a întors în capătul sălii destinat magistraților și a vorbit la telefonul mobil, probabil cu judecătorul asistent. Din când în când se mai auzea câte o frântură. “Îl am aici pe Bodog cu amânare și încă unul la fel. Da, Bodog primul și după aia cel al DIICOT-ului. Rămâne la sfârșit ăla lung”. Dosarul lăsat la sfârșit, la care se referea grefiera, era dosarul inginerului Gheorghe Ursu, cel torturat și asasinat de oamenii fostei securități în anul 1985. Dosarul 2500/2/2017, pentru Infracțiuni împotriva umanității.

Juristul SRI a venit la proces cu o robă nou nouță, jurista MI, fără

Cei implicați în “dosarul Ursu”, au intrat în sală cu puțin înainte de ora 13.30. Andrei Ursu, fiul victimei, a purtat tot timpul o mască chirurgicală care i-a acoperit nasul și gura. Nu a vrut să se așeze, a stat în picioare lângă banca avocatului său. Spre deosebire de cei doi inculpați, foștii ofițeri de securitate Hodiș Vasile și Pârvulescu Marin, care s-au așezat în bancă, pe rândul al doilea, în spatele avocaților care îi reprezintă.

Pe rândurile din spate au stat consilierii juridici ai Ministerului de Interne și ai SRI, părți civilmente responsabile, ca instituții urmașe ale fostei Miliții și Securități. Mi-a atras atenția juristul SRI, îmbrăcat într-o robă nou-nouță care părea că nu mai văzuse până acum o sală de judecată. Roba, nu juristul. În timp ce, jurista de la MI nici măcar nu a avut robă, dar fiecare după buget. Din partea Ministerului Finanțelor Publice nu s-a prezentat nimeni, cu toate că ministerul în cauză este parte civilmente responsabilă, deoarece ar urma să plătească despăgubirile pentru familia Ursu în cazul în care instanța va decide astfel.

Ministerul Public a fost reprezentat de o doamnă procuror de caz din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, instituție care a introdus apelul alături de familia disidentului Ursu, nemulțumiți de hotărârea instanței de la Curtea de Apel București care i-a achitat pe inculpații din acest dosar în primă instanță. A fost strigat și fostul ministru comunist de interne, Tudor Postelnicu, dar nu avea cum să răspundă, fiind decedat. A răspuns  pentru el avocatul desemnat din oficiu să-l reprezinte. Și morții au dreptul apărare în fața instanței.

Rudele victimei speră să dea de un judecător neaservit intereselor fostei Securități

Înainte de a vă relata cum a decurs ședința de la acest termen de judecată, trebuie făcut un scurt istoric al dosarului. Inginerul Gheorghe Ursu a fost un inginer constructor, poet și disident al regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. El a fost arestat în septembrie 1985 pe motiv că deținea valută, o practică folosită la acea vreme de către securiști pentru a motiva acțiunile împotriva disidenților. A fost închis într-o celulă de la sinistra Direcție Cercetări Penale din Calea Rahovei, pe atunci, instituție a Miliției și Securității.

În celulă a stat cu doi  recidiviștii violenți, Marian Cliță și Gheorghe Radu, care l-au bătut cu brutalitate pe inginerul Ursu. Când nu era bătut de colegii de celulă, Gheorghe Ursu era scos și interogat zilnic, prin tortură, de către angajații securității. Disidentul a murit la data de 17 noiembrie 1985, după chinuri groaznice, iar autoritățile statului au notat drept cauză oficială a morții peritonita.  Procurorul  comunist care a “anchetat" cazul, Vasile Manea Drăgulin, a stabilit în 1985 că moartea arestatului nu a fost violentă și a dispus neînceperea urmăririi penale. Abia în anul 2000, infractorul Marian Clită, a fost condamnat pentru uciderea inginerului Ursu.

În octombrie 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru asasinarea lui Gheorghe Ursu. În anul 2017, familia lui Gheorghe Ursu a depus plângere penală și împotriva foștilor securiști Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, în prezent ofițeri în rezervă cu gradul de colonel. Cei doi sunt acuzați de implicare în moartea disidentului, făcând parte din aparatul de tortură din timpul interogatoriilor din beciurile securității. După 3 ani, judecătoarea Mihaela Niță i-a achitat pe cei doi foști securiști.

Conform motivării acesteia, „ opoziția victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă, venind și din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim (…) La nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului”. Într-un interviu acordat pentru Europa Liberă după aflarea motivării, Andrei Ursu, fiul disidentului ucis în celula securității, spunea după declararea apelului: „la Înalta Curte sper să dăm de un judecător onest și curajos. Se pare că la 30 de ani de la Revoluție, mai există frica de Securitate în Justiție. Noi speram că ne-am ales măcar cu atâta, o justiție independentă, nu aservită intereselor Securității, ca înainte de 1989”.

Inculpatul Pârvulescu s stat cu gura căscată și și-a notat în caiet

Dar să revenim la ședința de marți și în special la declarația unui martor care a trăit pe pielea lui  torturile fizice și, mai ales, cele psihice la care îi supuneau securiștii pe opozanții regimului comunist și ai lui Nicolae Ceaușescu. Mărturia lui Dan Iacob, unul dintre cei 61 de arestați după revolta de la Brașov din anul 1987, a aburit până și ochelarii judecătorilor din complet care au auzit multe de-a lungul carierei, dar nu i-a impresionat pe cei doi inculpați. De mai multe ori chiar le-a stârnit zâmbetul acestora și expresii de genul “hai, domne’ lasă-ne!” .

Am stat pe banchetă lângă cei doi și i-am studiat cu interes. Marin Pârvulescu este un bătrân pe care, când îl privești, nu îți imaginezi de ce ar fi putut fi în stare în tinerețe. Înalt, osos, adus de spate. A stat îmbrăcat cu  canadiana groasă de iarnă peste sacoul gri și puloverul pe gât. Din când în când răzbătea dinspre el un miros de vechi. A ascultat și a privit spre martor și instanță cu gura nefiresc de larg deschisă, părând că  nu  înțelege ce se întâmplă. Din când în când, totuși, își nota meticulos în caietul dictando pe care îl ținea pe genunchi.

De scris, scria cu un creion vechi și rămas mic de atâta ascuțit, dar nu cu ascuțitoarea, ci cu cuțitul, ca pe vremuri. Caietul avea paginile numerotate cu pix de culoare roșie, în colțul drept al paginii din dreapta. Probabil că își nota în el de ceva vreme pentru că ajunsese  la pagina 36. La procesul de azi a scris doar o pagină și câteva rânduri pe cealaltă. Meticulos, cu liniuță la începutul fiecărei fraze. În colțul de sus al paginii scrisese data.

Fostul securist Hodiș a vrut să fie cool dar și-a pus în piept steagul SUA cu capul în jos

Vasile Hodiș arăta total diferit față de colegul său. Tunsoarea aranjată, costum închis la culoare, cămașă bleu și cravată în dungi. Genul de militar pensionar reangajat cu atribuții de șef. La reverul sacoului purta o insigna cu steagurile României și Statelor Unite ale Americii. Probabil că încerca să inducă impresia că nu mai are nicio legătură cu regimul comunist, bă chiar  că e  cool, în ton cu vremurile. Genul de cameleon care se adaptează în orice situație.

Doar că insigna de la rever părea că-l trădează. Era pusă invers, cu capul în jos. Am vrut să-i atrag atenția, dar până la urmă m-am abținut. Mi-am zis că poate chiar așa a vrut el să o poarte. De-a lungul declarației martorului, Hodiș a fost agitat. Pufnea la auzul grozăviilor povestite de victima securității. Din când în când își bătea pe umăr avocatul și îi spunea ceva la ureche. La un moment dat l-am auzit când i-a spus avocatului “și ce mare pregătire avea ăsta, întreabă-l. Era muncitor necalificat, ce ar fi vrut să primească mai mult?”, de parcă bătăile și tortura la care fusese supus protestatarul ar fi avut legătură cu pregătirea lui profesională de atunci.

Declarația unui martor despre chinurile îndurate în beciurile securității

Am lăsat la sfârșit mărturia martorului Dan Iacob, deoarece trebuie citită fără întreruperi și alte comentarii din partea mea. Este una dintre poveștile din vremea regimului comunist, care te lasă cu nodul în gât și pe care ar trebui să le cunoască noile generații, tocmai ca să nu intervină uitarea și să nu se mai repete asemenea atrocități.

Dan Iacob a fost chemat de președinta completului la microfonul martorilor. A jurat cu mâna pe Biblie să spună numai adevărul. Apoi avocatul familiei Ursu i-a cerut să își spună povestea.  “Aș vrea să-l rog pe martor să ne spună succint represiunea la care a fost supus ca urmare a participării sale la revolta din 1987”, i s-a adresat avocatul. Instanța a încuviințat și a început povestea lui Dan Iacob.

L-au legat cu mâinile la spate și l-au atârnat într-un belciug ca să-l bată mai bine

“Am fost arestat în urma revoltei de la Brașov, 15 noiembrie din 1987. Am fost ridicat de acasă pe data de 18 noiembrie, sub pretextul unui viol, după care am fost dus în arestul miliției Săcele. Acolo, pentru că nu am recunoscut fapta de viol, mi s-a spus că există dovezi că am participat la protestul din 15 noiembrie. Mi-au pus cătușele și am fost dus la sediul miliției din Brașov. Acolo era foarte multă lume adunată. Pe mine m-au băgat direct într-o celulă și după un sfert de oră m-au scos la anchetă. M-au întrebat dacă am participat la eveniment. Nu am recunoscut fapta. De fapt am mințit că am fost la o prietenă de-a mea, eu fiind căsătorit de două săptămâni. A fost minciuna pe care am spus-o anchetatorului. Atunci au mutat un dulap de la locul lui iar pe peretele din spatele dulapului era un belciug de fier în zid. M-au legat cu cătușele, cu mâinile la spate printre picioare și m-au agățat în acel belciug, după care au început să mă bată cu bastoanele de cauciuc. M-au bătut atât de rău că nu am mai știut de mine.

Recunoaște, că ăștia ne omoară!

M-am trezit în celulă după câteva ore. Când mi-am revenit, m-au scos din nou la anchetă ca să mă confrunte cu un coleg de-al meu de muncă. Pe colegul meu l-au scos de sub un birou. Nu l-am recunoscut prima dată când l-am văzut, atât era de bătut. S-a uitat la mine și a apucat să-mi spună, Dănuțe, recunoaște, că ăștia ne omoară! Am fost dus într-un birou unde pe masă se aflau mai multe poze, iar un milițian mi-a spus să caut printre ele și să mă regăsesc în poze. Între timp, milițianul a ieșit din birou și a intrat un alt milițian. Acela a început să mă lovească cu bastonul în cap, peste tot, pe motiv că umblu în documentele de pe birou. M-a pus în genunchi lângă birou și mi-a spus să aștept, apoi a ieșit. A revenit primul milițian care a început să mă bată pe motiv că nu i-am ascultat ordinul să caut în fotografii. După care am fost dus înapoi în celulă și lăsat până la miezul nopții.

Bătut până la leșin, pus în lanțuri cu bilă de fier la picior

La miezul nopții am fost scos din celulă și dus într-un birou la etaj. Acolo se afla un milițian cu un câine. Mi-a spus că a acel câine este dresat să recunoască mincinoșii. Mi-a făcut și demonstrație. I-a spus câinelui că afară e noapte și câinele a început să latre. I-a spus că afară e ziuă și el tăcea. Apoi m-a pus să stau într-un picior și i-a dat câinelui comanda Atac! Milițianul a părăsit camera, iar câinele a rămas în fața mea. După o perioadă de timp nu am mai putut să stau într-un picior dar când am încercat să-l pun jos câinele s-a repezit să mă muște. Atunci mi-a venit o idee.

Am scuipat câinele în ochi și când acesta închidea ochii și se șterge cu laba, eu schimbam repede piciorul. Când s-a întors milițianul și a văzut că am rezistat într-un picior m-a întrebat ce sport am făcut. I-am spus că am făcut lupte, am fost campion național, am jucat și fotbal. Atunci a chemat soldatul și i-a spus să mă ducă în alt birou. În acea cameră m-a pus să stau în genunchi pe un scaun cu fața la perete și tălpile spre cameră. A început să mă bată la tălpi cu bastonul. Eu nu prea simțeam pentru că aveam niște pantofi cu talpa groasă. La un moment dat milițianul m-a întrebat de ce transpir și m-a pus să mă descalț. Apoi a început să mă bată iar la tălpi. În momentul acela am început să urlu de durere. Atunci am înțeles de la ce se auzeau urletele pe care le auzeam în celulă. Erau de la ceilalți pe care îi bătea la fel. Am leșinat de durere și m-am trezit în celulă. Dimineața am fost scos din celulă și mi s-au pus cătușele, iar la picioare mi-au pus lanțuri cu o bilă de metal. Mai erau câțiva colegi de-ai mei cu bilă la picior, nu toți, doar câțiva. Ne considerau periculoși.

I-a dus unde se încălzesc gloanțele

Am fost duși la o dubă. Pe drum i-am spus unui ofițer că mă strâng cătușele și să mi le mai slăbească. Acesta mi-a răspuns că până unde mergeți voi, e suficient. L-am întrebat unde mergem și mi-a răspuns, mergeți acolo unde se încălzesc gloanțele. Un coleg care era cu mine m-a întrebat, am auzit bine, Dănuțe, ne duce să ne împuște? Se pare că da, i-am răspuns. Am mers cu duba aceea fără ferestre, fără să vedem unde mergem. După vreo 40 de minute, duba s-a oprit și s-au deschis ușile. Am văzut doi ofițeri cu mitralierele în mâini. S-au uitat la noi după care au închis ușa și am pornit mai departe. După un drum lung, duba s-a oprit iar. Ajunsesem la București, la securitate. Nu știam atunci ce stradă e, după aceea am aflat că e strada Rahovei.și eram la celebrul sediu al securității, cunoscut ca  direcția cercetări penale.

Nu mai ești un om, ești un număr

Am fost băgat într-o celulă și, după circa 20 de minute, am fost scos la anchetă. Ofițerul m-a informat că nu mai am nume, mă voi numi 416 și nu cumva să uit acest număr. Mi-a mai spus că pentru circumstanțe atenuante voi primi 25 de ani, iar pentru circumstanțe agravante voi fi împușcat. Mi-a spus că depinde de mine de cum mă voi comporta în anchetă. Am fost apoi lăsat în cameră până dimineață.

Dimineață am fost scos la anchetă. Mi-am menținut declarația dată la Brașov. Ofițerul a spus să fiu dus la “bicicletă” să-mi împrospăteze memoria. “Bicicleta” era o bară prinsă pe care ți-o trecea pe sub brațe și te atârna în așa fel încât să nu atingi decât cu vârfurile podeaua. Te lăsau acolo atârnat până leșinai și simțeai că ți se desprind omoplații și clavicula. Am stat atârnat până mi-am pierdut conștiența, după care am fost dus în celulă.

În camera de execuție s-a așezat în genunchi și a spus Tatăl Nostru

Mi-am revenit și am fost dus iar la anchetă. Pe drum mi s-a spus că soția și mama mea se prostituează în arest ca să fiu eu eliberat, dar dacă îmi recunosc fapta, ele vor fi puse în libertate și eu voi primi doar 18 ani de închisoare. Atunci am cedat, am cerut pix și hârtie și am recunoscut tot ce am făcut eu în ziua de 15 noiembrie. Atunci a intrat un ofițer care a citit ce am scris și le-a spus celor care mă păzeau,  am scos tot de la el, duceți-l și împușcați-l!  M-au dus într-o cameră în care erau 4 pereți și plasă deasupra, iar pe jos era sânge. S-a deschis vizeta și mi s-a spus să stau în genunchi. M-am așezat în genunchi, am spus Tatăl Nostru și mi-am zis că asta a fost. Dar nu m-au împușcat, a fost doar o altă metodă de tortură psihică.

La început îi bătea să spună, apoi i-a bătut să tacă

Ancheta a fost în două faze. În prima am fost torturați să spunem ce am făcut la revolta din 15 noiembrie, iar în faza a doua ca să nu mai spunem nimic despre revoltă. Ni s-a cerut să nu mai pomenim în declarații de revolta politică sau de Ceaușescu, ci să susținem că am fost doar niște huligani care am agresat și am înjurat oamenii muncii. Am fost duși înapoi în Brașov, de data asta cu autobuze și am fost lăsați la sediul miliției.

La sediul miliției ni s-au înapoiat hainele, actele și ce mai avuseserăm la noi. Generalul Mihalea ne-a ținut un discurs în care ni s-a spus că a doua zi va avea loc procesul, iar noi să cerem clemență. Ne-a mai spus că nu vom mai face pușcărie ci că vom fi mutați în alte orașe din țară. Apoi am fost dus acasă cu mașina miliției. A venit un milițian cu mine care a vrut să se asigure că aveam apă cu ce să mă spăl și haine curate pentru procesul de a doua zi. Când am intrat în casă mama a strigat Hoții! Nu m-a mai recunoscut. Când am fost arestat aveam 74 de kilograme și m-am întors cu 50.

Au fost deportați cu dungă roșie pe buletin

Procesul a durat doar o jumătate de oră pentru toți cei 60 de inculpați. Am rugat judecătorul să țină cont de tinerețea mea, am recunoscut că am greșit dar că mă voi îndrepta prin muncă, pentru popor, pentru partid, tot ceea ce am fost învățat să spun. Condamnarea a fost de 6 luni cu suspendare. Am fost mutat din Brașov la Râmnicul Vâlcea ca muncitor necalificat pe șantier. Acolo aveam normă triplă față de ceilalți și mergeam zilnic să dau declarație la miliție. Mi-au pus ștampila cu dungă roșie pe buletin și nu aveam voie să părăsesc localitatea. Am locuit într-o baracă, în colonia de șantier, până la Revoluția din 1989. Cei de la securitate i-au spus soției mele să divorțeze că altfel o trimit și pe ea pe șantier. Toți colegii mei deportați au pățit la fel. Unii dintre noi am divorțat și ne-a recăsătorit după 1989.”

L-au bătut pe director pentru că îi amenița că-i trimite în Valea Jiului

Așa s-a încheiat declarația cutremurătoare a unuia dintre protestatarii de la Brașov. Mărturia lui a fost solicitată de partea civilă pentru a demonstra care erau practicile securității și pentru a face legătura cu ceea ce a pățit inginerul Gheorghe Ursu, cu doi ani înainte, în același arest de la cercetări penale. Aproape toți din sală  au  rămas pentru câteva clipe tăcuți. Doar inculpatul Hodiș vocifera nemulțumit la urechea avocatului său. Au urmat întrebările apărării. Tot ce s-a găsit să-l întrebe apărătorul inculpaților pe martor a fost dacă e adevărat că în timpul revoltei din Brașov a bătut mai multe persoane din conducerea fabricii în care lucra. “Da, este adevărat că l-am agresat pe directorul de atunci. Noi eram adunați acolo și el ne amenință că dacă nu ne întoarcem la lucru ne va trimite în Valea Jiului. Iar pe fluturașul de salariu era zero lei”, a răspuns Dan Iacob.

Au mai urmat câteva întrebări, unele respinse de instanță, altele nu. Martorul a răspuns cu calm la tot ce a fost solicitat să răspundă. A precizat că a avut în cazier fapta de huliganism până prin 1992. Atunci a venit la Înalta Curte unde i s-a schimbat încadrarea în luptători împotriva regimului comunist. Reprezentanții SRI și MI nu au avut nimic de întrebat. Nici Tudor Postelnicu prin vocea avocatului numit din oficiu. Ședința s-a terminat cu acordarea unui nou termen pentru audierea altor martori, victime ale regimului comunist.

Înainte de a se ridica instanța, avocatul inculpaților a mai avut o solicitare. A cerut judecătorilor să intervină deoarece clienții săi sunt amenințați cu moartea, agresați și li se strigă “moarte securiștilor!” și că inclusiv avocații apărării au pățit asta. “Aici în sală s-a întâmplat? Eu nu am văzut nimic”, a replicat președinta instanței. “Nu aici, afară și pe stradă”, a răspuns avocatul. “Și ce vă oprește să faceți plângere la Poliție?!” a concluzionat judecătoarea. Apoi ședința chiar a luat sfârșit. Oamenii au părăsit sala în tăcere. Inculpații  nu au plecat împreună. Mai întâi Pârvulescu, ceva mai târziu și Hodiș. Și avocații s-au împrăștiat în grabă. Doar Andrei Ursu, fiul disidentului omorât de vechea securitate și Dan Iacob, martorul de azi, au mai rămas pe o bancă din curtea ÎCCJ, la o discuție.

Dilema securiștilor, i-a dat sau nu suta de lei înapoi?

Exact când mă pregăteam să închei prezentul text, mi-a picat în ochi o notiță făcută din sală.  Era o întrebare adresată de avocatul inculpatului Hodiș martorului Iacob “Este adevărat că generalul Mihalea a intervenit când v-ați întors de la Securitate din București, să vă fie restituită și o hârtie de o sută de lei care vă fusese luată la arestare?” a întrebat avocatul. La o asemenea întrebare nici nu mai contează ce a răspuns martorul.