Social
Mansarda de pe Rue de l’Odéon, radioul și blestemul minutului 90. Emil Cioran și fotbalul ca metafizică a eșecului
Din cuprinsul articolului
Când te gândești la Emil Cioran, imaginea care îți vine în minte este cea a unui ascet al neantului, un om care și-a petrecut deceniile de exil într-o mansardă pariziană de pe Rue de l’Odéon, disecând moartea, plictisul și zădărnicia.
Dar, în spatele cortinei de nihilism, se ascundea un microbist pătimaș, un om care, în timp ce scria Despre neajunsul de a te fi născut, tremura în fața unui aparat de radio vechi, ascultând meciurile echipei naționale a României.
Microbistul din Rue de l’Odéon. Exilul prin unde hertziene
Pentru Emil Cioran, fotbalul nu era un sport, ci o formă de participare mistică la destinul unui popor pe care îl părăsise fizic, dar de care nu se putuse lepăda niciodată spiritual. În acea mansardă celebră, unde nu exista nici măcar o bucătărie propriu-zisă, radioul devenise legătura vitală cu gazonul românesc.
Martorii vremii povestesc cum filosoful, care refuza premii literare și disprețuia gloria, devenea o cu totul altă persoană în timpul meciurilor internaționale. Nu era interesat de scheme tactice sau de „triunghiurile” de pase ale lui Ștefan Kovács. El căuta drama. Pentru Cioran, fotbalul era singura activitate umană care putea mima, în 90 de minute, întreaga tragedie a existenței: speranță, luptă, euforie și, inevitabil, prăbușirea finală.
„Disperarea românească” pe 100 de metri lungime
De ce era Cioran atât de fascinat de echipa națională, mai ales în perioadele ei cele mai negre? Răspunsul stă în conceptul său despre „fatalitatea balcanică”. El vedea în jucătorul român prototipul geniului care se auto-sabotează.
„Românul e un om care știe să strălucească, dar nu știe să finalizeze”, părea să fie concluzia lui tacită. Urmărind meciurile, el regăsea pe teren exact ceea ce criticase în Schimbarea la față a României: un popor care are „momente”, dar căruia îi lipsește „continuitatea istorică”. Când România conducea cu 1-0 și primea două goluri pe final, Cioran nu înjura ca un spectator obișnuit. El zâmbea amar, confirmându-și teza: suntem un popor de „ratatori de ocazii monumentale”. Pentru el, bara lui Răducioiu sau un penalty ratat erau dovezi ontologice că universul este guvernat de hazard și ironie.
Gică Hagi. Sursă foto: Facebook
Fotbalul ca antidot pentru neant
Într-o lume în care „totul este deșertăciune”, fotbalul oferea ceva ce filosofia nu putea: isteria. Cioran scria despre plictis ca despre o boală terminală a spiritului. Ei bine, fotbalul este singurul „leac” care te face să uiți de moarte prin intensitatea momentului.
În acele 90 de minute, Cioran nu mai era filosoful care se gândea la sinucidere ca la o formă de libertate. Era un om care voia ca mingea să intre în poartă. Această „coborâre în noroiul pasiunii” era, de fapt, mântuirea lui temporară. Fotbalul îl făcea să simtă că aparține undeva, chiar dacă acel „undeva” era un spațiu al înfrângerii constante. Era, dacă vreți, un masochism intelectual transformat în pasiune sportivă.
Fenomenul „Hagi” și scânteia divină în noroi
Deși Cioran s-a stins în 1995, el a apucat să vadă începuturile Generației de Aur. Se spune că era fascinat de imprevizibilitatea lui Gică Hagi. În driblingurile „Regelui”, Cioran vedea revolta împotriva sistemului. Hagi era pentru el un soi de „erou absurd” al lui Camus, care încerca să dea sens unui joc guvernat de haos.
Totuși, chiar și în momentele de glorie ale naționalei, Cioran rămânea sceptic. Pentru el, victoria era doar o amânare a eșecului. Această perspectivă este esențială pentru a înțelege de ce românii îl iubesc atât de mult pe Cioran: el este singurul care a dat o demnitate metafizică ofului nostru național. El a transformat „am avut ghinion” în „aceasta este condiția noastră în univers”.
