Azi am să vă spun o poveste adevărată despre cum se sinucid, uneori, pușcăriașii, dar și despre ce se întâmplă când apar probe că o sinucidere a fost o execuție.

Veți trage singuri concluzii, chiar și în legătură cu moartea subită a infractorului Marcel Lepa împletită cu tragedia pe care o trăiește familia polițistului ucis de acesta.

Știrea a bubuit luni, dis-de-dimineață. Ucigașul polițistului din Timiș s-a spânzurat cu cearceaful în baia celulei. Trecuseră doar câteva zile de la capturarea sa și trei de când fusese încarcerat în Penitenciarul Popa Șapcă din Timișoara. Societatea s-a împărțit rapid în două: moartea deținutului e suspectă, dar cine a produs-o? Părerile pe marginea veștii furnizate de media au explodat pe site-urile ziarelor și pe paginile de socializare. O parte a românilor susțin că Marcel Lepa, infractorul care l-a împușcat pe polițistul Cristian Amariei, a fost „sinucis” în pușcărie de un om al sistemului, ca răzbunare. Argumentul lor se bazează pe faptul că și în alte situații ucigașii de polițiști sau infractori feroce au sfârșit prin a muri spânzurați în celule. Foarte mulți dintre comentatori punctează că o crimă nu se ”plătește” printr-o altă crimă și că individul trebuia să aibă parte de judecată.

Cealaltă parte e de părere că Lepa, fiind recidivist, știa ce-l așteaptă în penitenciar și a ales să-și curme singur chinul. Oamenii sunt radicali, spun că nu merită să zacă în pușcărie un criminal feroce, pe banii comunității și cu șanse să fie pus în libertate de vreo instanță după 15-20 de ani. Nu există probe care să susțină cele două teorii, iar ancheta procurorilor e abia la început. De aceea am să vă spun o poveste asemănătoare, cu final în justiție. E vorba de Dosarul ”Autobuzul”, singura acțiune teroristă petrecută pe vremea lui Ceaușescu, rezolvată atunci de Securitate și de Ministerul de Interne, și judecată în democrație, începând cu ianuarie 1993 și terminat prin hotărâre definitivă în martie 2002. Nouă ani de procese. Am asistat la mare parte din ședințele de judecată pe fond, la Tribunalul Militar București, alături de colegi din presa anilor 90, curioși cu toții să-i vedem pe mai marii instituțiilor de opresiune în boxa acuzaților, dar și să aflăm cum au fost executați trei tineri care luaseră ostatici într-un autobuz, în dorința lor de a fugi din țară.

Nebunia care a pus pe jar regimul Ceaușescu și pe locuitorii dintr-o zonă din apropierea Timișoarei s-a petrecut în 23 august 1981. Zi de sărbătoare, când camarila ceușistă ”de partid și de stat” se afla la defilare. Doar Miliția și Securitatea Timiș erau în alertă, deoarece cu o noapte înainte fusese spart postul de miliție din comuna Pui și indivizii furaseră tot armamentul celor trei agenți: pistoale-mitralieră, pistoale Carpați, baionete, cuțite și încărcatoare cu muniție.

Câteva ore mai târziu, o informație a căzut ca un trăsnet peste anchetatori: Hoții de armament luaseră ostatici călătorii unui autobuz (inclusiv copii) pentru că intenționau să treacă granița și voiau să fie siguri că autoritățile nu se vor opune. Autorii acțiunii se numeau Andrei Drăgănescu, Viorel Butincu şi Mircea Emil Muntean. Erau atât de hotărâți să fugă din țară încât nu s-au sfiit să recurgă la forță împotriva unor ostatici din autobuzul de pe traseul Călan-Deva. Unii dintre ei au făcut mărturii cutremurătoare în procesul început după revoluție.

Când autobuzul a ajuns aproape de aeroportul din Timișoara s-a oprit într-un baraj al Miliției. Cei trei tineri au cerut un elicopter de la Crucea Roșie și suma de 30.000 de dolari. După mai multe ore de așteptare și neprimind un răspuns ferm, Drăgănescu (care s-a spus că era șeful grupului) a ordonat șoferului să spargă baricada milițienilor. Trupele speciale au deschis focul și iadul a coborât asupra autobuzului. Au fost uciși șase oameni și răniți 12. Printre decedați a fost și o fetiță de 9 ani. Deja autoritățile de la București erau la curent cu incidentul pe care l-au numit „act terorist”. Aurelian Mortoiu, șeful Securității Timișoara, colabora în teren cu Constantin Nica, șeful Miliției Timișoara și era în contact permanent cu ministul de Interne George Homoștean și cu șeful Departamentului Securității Statului (DSS), Tudor Postelnicu. Homoșteanu, chiar din tribuna de la defilare, ordonase să fie trimise trupe USLA la Timișoara, ca să-i captureze pe teroriști.

Munteanu, Butincu și Drăgănescu, acesta din urmă rănit de glonț, au fost prinși și băgați în arestul miliției din Timișoara. La fața locului au sosit și Homoștean și Postelnicu, trimiși de Ceaușescu care rămăsese la Snagov cu invitații de „Ziua Insurecției armate”. În acea seară, boșii sosiți de la București, împreună cu cei din Timișoara, i-au anchetat pe Munteanu și Butincu, reușind să obțină de la ei informații despre toată derularea acțiunii. Drăgănescu era la spital. Din declarațiile lui Homoșteanu, Postelinicu, Nica, dar și al altor martori a reieșit că Nicolae Ceaușescu a ordonat lichidarea teroriștilor, iar planul a fost îndeplinit. Munteanu și Butincu au fost scoși din arest, duși în pădurea unde fusese oprit autobuzul și împușcați. S-a spus că ar fi încercat să evadeze după ce au cerut voie să meargă în tufișuri să urineze.

A doua zi, a fost scos din spital și Andrei Drăgănescu și băgat într-o celulă. În noaptea următoare, acesta a fost găsit spânzurat de patul de sus. Sinucidere, a fost verdictul. După 1989, însă, familiile celor care au sechestrat autobuzul au făcut plângeri la Procuratura Generală, reclamând că rudele lor au fost ucise fără dreaptă judecată și un dosar penal a fost deschis.

În timpul procesului, Homoșteanu a relatat cum Ceaușescu i-a ordonat să-i lichideze pe cei trei tineri. A spus că se afla cu Tudor Postelnicu în biroul lui Nica atunci când, pe firul scurt, l-a sunat pe Ceaușescu ca să-i raporteze că situația e sub control și că „teroriștii sunt înapoi în arest, după ce au fost duși la spital pentru răni ușoare, unul singur rămânând acolo”, fiindcă era rănit mai grav. Ceea ce i-a spus Ceaușescu lui la telefon, i-a ordonat și lui Postelnicu, după ce a cerut să vorbească și cu el: „Să fie luate măsuri pentru ca teroriștii să fie lichidați fizic, să dispară”.

Ultimul terorist, Andrei Drăgănescu, s-a spus că a fost executat cu ajutorul unui medic ginecolog, șeful Spitalului Ministerului de Interne din Timișoara. Acesta a fost văzut de martori intrând în celula lui Drăgănescu, spunând că trebuie să-i facă o injecție. Fusese adus acolo de generalul Mortoiu. La scurt timp după, arestatul a fost găsit mort. Nu se știe cu siguranță dacă a murit spânzurat, sufocat sau injectat deoarece nu s-a găsit un raport de autopsie. Iar Curtea Supremă de Justiție a decis că nici Mortoiu și nici medicul Georghe Gornic nu se fac vinovați de asasinarea prin injectare sau spânzurare a lui Drăgănescu, din cauză că nu a existat vreun martor ocular la uciderea teroristului, „moartea acestuia datorându-se sinuciderii, ca urmare a realizării, poate, a gravității faptelor săvârșite de către el”. Instanța Curții Supreme i-a achitat, iar celorlalți inculpați le-a înjumătățit pedepsele, conform unui decret de grațiere semnat, în 1988, de Ceaușescu!

Trebuie spus și că judecătorii Curții Militare, instanță inferioară, au fost cei care au dat pedepse mari tuturor celor implicați în executarea post-arestare a teroriștilor. Acești magistrați au apreciat că acțiunea de însoțire a mașinii ARO cu ceilalți doi teroriști de către generalul De-

heleanu și colonelul Blaga, șeful USLA, a „insuflat executanților ordinelor, Tecșan și Laza, hotărârea de a duce la îndeplinire ordinul primit și de a raporta de îndată lichidarea fizică a celor doi”. Legat de decesul ciudat al lui Drăgănescu, judecătorii au considerat „de neimaginat ca un individ grav rănit la braț și lipsit de puteri să se fi spânzurat de patul de deasupra sa”.

Revenind la Marcel Lepa, ucigașul polițistului, ne amintim că și el era rănit la braț de un glonte, iar un altul se oprise în plămân. De aceea și fusese operat. De aici încolo, concluziile vă aparțin.

Opinia mea, de jurnalist care a asistat la multe procese, a scotocit prin dosare penale, este că încă rămânem cantonați în comunism, unii prin mentalități, alții prin metode de acțiune, aplicate fără teamă în epoca făurită de Ceaușescu și camarila sa.