Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
,,Seria de întâlniri lansată în Alaska - încă neîncheiată - nu este doar despre Ucraina. Este despre reconfigurarea ordinii mondiale, despre cine decide, cine cedează și cine câștigă. Pentru Europa, este un test de relevanță, trecut cu minimum de puncte. Pentru Ucraina, un test de supraviețuire. Pentru Trump este o oportunitate de a reconfigura imaginea proprie în centrul sistemului de interese ale Americii, cel puțin în emisfera de nord a planetei. Pentru Putin este un câștig real, dar provizoriu, neconcludent’’.
Am scris acest scurt text imediat după întâlnirile și reuniunile din Alaska, Washington și Europa, ca încheiere a unui articol pe care n-am mai apucat să-l public. Era depășit. Realitatea alergase mai repede decât cuvintele mele. Acum însă, la mai bine de o săptămână, nu l-aș mai scrie la fel. Pe zi ce trece, faptele din teren arată că fiecare din afirmațiile de mai sus își pierde continuu din conținut. Doar Alaska rămâne imperturbabilă, la locul ei.
În textul de mai jos, mă voi referi la câteva din detaliile mai puțin cunoscute ale reuniunii de la Casa Albă, din 18 august, un fel de ,,Albă ca zăpada și cei șapte pitici’’, în care Trump avea rolul principal. Despre pitici, ce să mai vorbim ...
Ce se ascunde în spatele neliniștii lui Macron
Președintele Franței era vizibil iritat în cadrul reuniunii de la Casa Albă. De fapt, chiar înainte. Când a făcut declarația pentru presă, imediat după sosirea la Washington, se vedea pe fața lui că ceva nu-i convine. Nu știu cum au evoluat discuțiile ,,în opt’’ - plus consilierii și miniștrii lui Trump - dar nici acolo nu părea prea relaxat. În interviul acordat canalului tv TF 1 după reuniune, nu s-a sfiit să-l caracterizeze pe Putin drept ,,un căpcăun la porțile Europei’’, ,,un prădător care trebuie să mănânce pentru a supraviețui’’, sau ,,liderul unei puteri destabilizatoare’’. Și totuși, era vorba de ,,prietenul Vladimir’’ al gazdei, care ,,vrea un acord de pace cu mine’’ - cum i-a șoptit Donald lui Emmanuel. Adică, Trump ar fi fost beneficiarul personal al unui eventual acord de pace în Ucraina.
Toate acestea aratau că ceva nu a mers în biroul de la Casa Albă și nu era vorba doar de Ucraina.
Macron și apropierea Israel-Washington
Surse diplomatice indică faptul că Trump - într-un mod destul de voalat deși nu prea-i stă în obicei - a criticat intenția lui Macron de a recunoaște Statul Palestinian. Și nu oriunde, ci la Adunarea Generală a ONU de luna viitoare. Nu ar fi fost vorba de o opinie oficială, ci doar de o părere personală care sugera ideea că acțiunea politico-diplomatică a locatarului de la Elysèe ar favoriza organizația ,,Hamas’’. Dacă dăm timpul înapoi cu ceva mai puțin de o lună, observăm că Marco Rubio - secretar de stat și consilier pentru securitate al lui Trump, aflat în ,,rândul doi’’ la reuniune - s-a referit în aceiași termeni la decizia lui Macron. ,,Tratativele cu Hamas - afirma Rubio la începutul lunii - au eșuat în momentul când Macron a decis în mod unilateral să recunoască Statul Palestinian. Apoi au venit alții care au zis: ,,dacă nu va fi un armistițiu pînă în septembrie, îl recunoaștem și noi’’. Este încă o lovitură dată victimelor din 7 octombrie’’. Rubio nu l-a numit însă pe Keir Starmer, care declarase că va face același pas în septembrie, dacă Israelul nu va respecta unele condiții - considerate ,,fundamentale’’ de Londra - privind rezolvarea crizei din Gaza. Spre Paris privește cu mult interes Ottawa, și cu foarte puțin Roma și Berlinul. Antonio Tajani, ministrul italian de externe, spunea fără ocolișuri: ,,Cum să recunoști un stat care nu există!’’.
Alte chei, alte interpretări, alte consecințe …
Inițiativa lui Macron trebuie interpretată și într-o altă cheie, care explică într-un fel expresiile reproduse mai sus, la adresa lui Putin. Destinatarul lor era mai degrabă Trump. Pentru el bătea șaua … Adică, pentru tine Putin este ,,prietenul Valdimir’’ în timp ce pentru mine - a se citi, pentru noi, europenii - este un ,,căpcăun’’. Și asta, înainte de a părăsi teritoriul Statelor Unite.
Pozițiile președintelui Franței din ultimele luni arată că Parisul dorește să-și relanseze rolul în cadrul UE - în plan politic și în sectorul apărării - pe fondul șubrezirii relațiilor transatlantice. În timpul negocierilor comerciale cu Washingtonul, Macron a susținut o ,,linie dură’’ a Bruxellesului, iritând Italia și Germania - mare exportator pe piața americană - țări care nu aveau interes să se ajungă la un conflict comercial cu America. Mai mult, a insistat ca în textul programului Readiness 2030 să fie inclusă clauza Buy european, aspect care nu a fost deloc pe placul lui Trump, ca să mă exprim elegant.
În aprilie 2023, în timpul celebrei sale vizite în China, Macron afirmase că europenii n-ar trebui să urmeze America. La Casa Albă era Biden, mai puțin atent la aventurile verbale ale lui Emmanuel. Anul următor, l-a primit cu mult fast pe Xi Jinping la Elysee.
În Hexagon lucrurile nu merg bine. Și nici afară …
Desigur, Macron nu face altceva decât să promoveze interesele Franței, lucru lăudabil și apreciat chiar de adversari. Mai puțin atunci când le pune în fața intereselor Europei. Dar și aici ar fi unele rezerve. Situația internă a Franței nu este pe măsura ambițiilor sale externe. Nu-l ajută prea mult. În 2024, la Hòtel Matignon s-au instalat patru premieri. Unul mai slab ca celălalt. Nu se întâmplase nici în perioada tulbure dintre plecarea și rechemarea în politică a generalului Charles De Gaulle, în anii ‘40 și ‘50.
În ultimii trei ani, influența Franței în Sahel - Mali, Niger, Ciad, Burkina Fasso, state majoritar musulmane - s-a redus considerabil. ,,Prădătorul’’ a apărut și acolo. Dacă punem în balanță aserțiunile de mai sus, parcă devin mai clare motivele pentru care Macron va recunoaște Statul Palestinian. Franța avea ea însăși nevoie de o recunoaștere. Și când te gândești că în Hexagon trăiesc cei mai mulți evrei din Europa. Peste 400 de mii, iar antisemitismul este în creștere.
Doamna Meloni și datul ochilor peste cap
Italienii sunt obișnuiți cu grimasele doamnei Meloni. Multă vreme, comentatorii peninsulari s-au chinuit să interpreteze expresia feței primului lor ministru femeie atunci când vorbește în Parlament, la reuniuni internaționale, în discuții private. La început, au considerat că ar fi un mod de comunicare - de dezaprobare, de fapt – înainte de a-și spune părerea sau de a răspunde la întrebări. În mai multe rânduri, au întrebat-o și le-a răspuns clar că atunci când dă ochii peste cap, își formulează în minte frazele pe care urmează să le pronunțe. Face parte din instinct. Nimic dezaprobator la aresa publicului sau interlocutorului. Cu timpul, italienii au înțeles. Alții, între care și noi, nu.
După reuniunea de la Casa Albă, presa a comentat pe larg comportamentul Giorgiei Meloni atunci când Donald Trump le cerea participanților să-și spună părerea despre agenda discuțiilor. Grimasa doamnei Meloni în timp ce vorbea cancelarul F. Merz a făcut înconjurul lumii. Părea că n-ar fi de acord cu el. Merz îi cerea lui Trump să-i pretindă ,,prietenului Vladimir’’ un armistițiu, demonstrându-și astfel disponibilitatea reală pentru negocieri de pace cu Zelenski. În realitate, gestul lui Meloni nu avea legătură cu intervenția lui Merz. Se gândea ce să-i răspundă lui Trump când va fi întrebată. Atâta tot.
De fapt, Trump era obișnuit cu atitudinea doamnei Meloni. În aprilie, tot în Biroul Oval, The Donald a lungit prea mult conferința de presă comună după întâlnirea oficială cu premierul italian. Giorgia și-a dat ochii peste cap. Și nu odată. Unii au luat-o ca o replică nespusă: ,,nu mai termină ăsta odată’’. Că lui Meloni nu-i plac conferințele de presă este o realitate cunoscută în Peninsulă. Chiar și acum, la Casa Albă, i-a șoptit lui Trump - mare amator de dialog cu ziariștii - ,,Eu nu vreau să vorbesc cu presa’’. Italienii știu de ce.
În loc de concluzii
Acum, că ne-am descrețit puțin frunțile pe seama doamnei Meloni, voi încerca să formulez o concluzie generală după seria de evenimente care început cu întâlnirea de la Anchorage, Alaska.
Cred că problema centrală în această perioadă nu este legată de modul cum s-ar putea opri agresiunea Rusiei în Ucraina, ci de tipul de pace care s-ar instaura în regiune. Este vorba de un precedent care va fi luat în calcul pe o perioadă de câteva decenii. Va fi o pace negociată și semnată pe ruinele dreptului internațional, dictată de un nou sistem de relații între marile puteri sau o ,,pace justă’’ , un compromis, care să confirme vechile norme instituționale postbelice?
Prin acțiunile sale, Trump a demonstrat fragilitatea vechiului sistem - inclusiv a Alianței Nord-Atlantice - lansând ideea unuia nou, în care distribuția de putere este mai importantă decât toate principiile valabile în ultimii 80 de ani.
