Evenimentul Zilei > EVZ Special > INTERVIU EXCLUSIV EVZ Nicolae Breban: „Bunavestire”, singurul roman în aproape jumătate de secol ce a fost atacat în plină plenară a C.C. Și, apoi, de toată presa de partid și literară”
INTERVIU EXCLUSIV EVZ Nicolae Breban: „Bunavestire”, singurul roman în aproape jumătate de secol ce a fost atacat în plină plenară a C.C. Și, apoi, de toată presa de partid și literară”

INTERVIU EXCLUSIV EVZ Nicolae Breban: „Bunavestire”, singurul roman în aproape jumătate de secol ce a fost atacat în plină plenară a C.C. Și, apoi, de toată presa de partid și literară”

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist român (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Devine membru supleant al C.C.PCR şi îşi dă, aflându- se la Paris, în Le Monde, demisia în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare „Bunavestire”, roman scris între anii 1972- 1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest roman excepţional, cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original, este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural). Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

În mod normal, în zilele când Nicolae Breban vine prin România, de pe unde își mai petrece timpul, ar trebui ca știrile de la toate televiziunile importante să se deschidă cu acest eveniment. Nicolae Breban trăiește, de mai bine de 80 de ani având o operă literară de excepție. Spațiul editorial dedicat acestui modest interviu ar fi aproape, epuizat dacă am publica doar titlurile producțiilor sale. Deocamdată, dânsul a acceptat să vorbească pentru cititorii EVZ. Pentru reporter, aceste discuții au constituit un privilegiu și o onoare. Sper să fiți de acord.

EVZ: După părerea mea, sunteți cel mai important scriitor român în viață. Din discuțiile preliminare acestui interviu am observat că sunteți în plină putere. Mă contrariază faptul că stați prea mult la Paris. De ce? Nu credeți că poporul român ar trebui să vă vadă mai des, să beneficieze de poveștile și experiența dumneavoastră?

– Nicolae Breban: Sunt la Paris de șase luni, asistândo pe soția mea, Cristiana, într- o încercare gravă medicală. De altfel, de vreo două sau trei decenii îmi petrec câteva luni pe an în Franța sau Germania, în ultimii ani chiar în Spania, unde am semnat câteva romane și volume de eseuri. Nu am reușit, după cum observați, să mă dezlipesc definitiv de matricea mea ereditară. De fiecare dată când mă atrăgea un alt teritoriu cultural european, în timpul comunismului, se înțelege, fie că era vorba de Germania, Franța sau Suedia și în ciuda unor ispititoare promisiuni, mă întorceam în România. Cum am făcut și în primăvara anului l990, beat de fericire că a căzut comunismul în țările Europei de Est. Nu regret, de la Revoluție am publicat vreo 20 de volume masive, roman, nuvele, eseuri, memorialistică ( patru volume), teatru, publicistică, chiar și două volume de poezie. Traduceri ale unor texte de referință din germană, Goethe, Rainer Maria Rilke.

`Uneori făceam ore suplimentare pe o Pobedă, cu tovarășii miniștri.Eram șef al gestiunii auto”

– EVZ: Am copilărit pe lângă Cișmigiu. Tatăl unui prieten de-al meu, Geambașu, era șofer la Ministerul Metalurgiei (parcă) și se lăuda că din rândul lor a plecat un mare scriitor, adică dumneavoastră. Vă rog să punctați câteva momente din viața aventuroasă pe care ați avut-o sau chiar o mai aveți.

– Nicolae Breban: Da, am fost coleg cu dl. Geambașu la garajul Ministerului de Finanțe. Eram șef al gestiunii auto al garajului, impozant de altfel la ora aceea, și uneori făceam ore suplimentare pe o Pobedă, cu tovarășii miniștri.

– Cum ați reușit să scrieți atât de mult? Aveți sau aveați un anumit program? Atâtea pagini de citit obligatoriu, atâtea scrise într-un interval de timp?

– Scriu mult, e adevărat, deoarece mă consider un profesionist al scrisului. De altfel, temele mele românești, ce țin mai puțin de observația mediului și de cea socială – cât de studierea ființei și a tipologiei umane – mă obligă, fidel marilor mei maeștri ruși, germani, francezi și români, să mă desfășor pe ample spații epice. Îmi place să scriu, nimic din plăcerile și satisfacțiile diverse și extrem de colorate ale vieții sociale nu pot suplini starea, uneori aproape beatitudinea, pe care mi-o conferă unele momente ale creației mele epice. Asta, probabil și din faptul că, așa cum o spun uneori și tinerilor mei prieteni, din tinerețe mi-am învățat meseria. Mai ales arta creării personajului literar, dar și a dialogului, capacitatea de a aborda limbaje ce transgresează stricta notație literară, cum ar fi observația psihologică și, mai ales, limbajul conceptelor filozofice. Unul din maeștrii mei din tinerețe, după cei literari, precum, Cehov, Stendhal, Dostoievski, Th.Mann, dna Papadat-Bengescu, a fost într-o manieră dominantă Fr.Nietzsche.

– Protestul dumneavoastră față de Ceaușescu depășește orice imaginație, chiar și astăzi. Cum a fost?

– Am protestat în vara anului 1971 în marele ziar francez „Le Monde”, dar și în alte ziare franceze și germane, față de ceea ce s-a numit „revoluția culturală” sau „Tezele din Iulie”. Moment în care am înțeles că dictatorul României, Ceaușescu, aflat atunci în culmea puterii, aplaudat de sute de mii de români pentru discursul lui din balconul C.C., protestând contra invaziei Cehoslovaciei de către rușii sovietici și beneficiind de uriașe relații pe continent, dar și pe glob, vrea să-și extindă puterea. Mi-am pierdut atunci poziția literară și politică de înalt nivel – red.șef al „României literare”, membru în Biroul Uniunii Scriitorilor și membru supleant C.C., lucru care a nedumerit pe foarte mulți colegi și pe mulți contemporani – atunci și acum ! Cariera mea socială era ratată definitiv, într-o țară și într-o zonă unde, de secole, voevodul, boerul, jupânul, hanul sau stăpânul domnesc într-o manieră absolută, indiferent de secol, latitudine geografică, regim social sau climă. Iar supunerea, uneori absolută, alteori vicleană, este unanim acceptată. Orice protest, nu e numai un semn al libertății, dar și al nebuniei. Cea socială. Se înțelege, cea mai riscantă.

– Culmea tupeului mi s-a părut că ați revenit în țară pentru a scrie o capodoperă, „Bunavestire”. Acesta nu este singurul roman al dumneavoastră de Nobel. Mie mi se pare cel mai bun. Povestiți-ne, vă rog, ceva despre el. De la cine a plecat Grobei, la ce mișcare politică v-ați gândit în partea a doua a romanului?

– După '72, când m-am întors din RFG, proaspăt cetățean german, după mamă. Până la Revoluție am trăit în România, așa-zis socialistă, fără nici un venit regulat, întro țară, unde după cum știm, toată lumea era „încadradă”, mai mult sau mai puțin. În 18 ani, am reușit să public patru texte ample, din care trei au fost atacate de aproape întreaga presă, cea de partid în primul rând, cu o uriașă virulență. Mai ales romanul „Bunavestire”, pe care văd că-l admirați, dle Tabacu, singurul roman în aproape jumătate de secol de orânduire comunistă, ce a fost atacat în plină plenară a C.C. Și, apoi, de toată presa de partid și literară. De atunci am luat „obiceiul” să colind puțintel lumea, începând cu S.U.A.

„Nichita Stănescu, nepot de general rus alb-gardist, fugit de revoluția lui Lenin, iar eu fi u de preot greco-catolic…”

– EVZ: Se spune că v-ați întâlnit cu Petru Dumitriu. Puteți să ne povestiți ceva? Dar despre Nichita?

– Nicolae Breban: Cu P.Dumitriu nu am avut nici un fel de relații, el a emigrat în anul '60, înainte ca eu să debutez în lumea literară. Da, cu Nichita Stănescu am fost prieten, în sensul cel mai adânc și mai creativ al acestui termen.Încă din anul 1958, când el avea 25 și eu 24 de ani. Eu, atunci, exmatriculat de la Filozofie deoarece în plin marasm sovieto- marxist admiram spirite reacționare precum Platon, Schopenhauer și Nietzsche. El era corector la singura revistă literară a României comuniste, „Gazeta literară”. Înțelegând ambii absurditatea momentului și „vinovați” de a fi progenituri „dușmane regimului” – el, nepot de general rus alb-gardist, fugit de revoluția lui Lenin, iar eu fiu de preot greco-catolic, cu biserica interzisă, în plin noroi ideologic de care erau inundate universitățile și în care erau calomniate marile figuri ale culturii, clasice și moderne, neam propus ambii, împreună cu alți doi-trei prieteni, să „re-învățăm” abecedarul marii literaturi. Începând cu Homer, desigur!

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: