Interviul cu Bianca Burța-Cernat, profesor, critic literar și cercetător la Institutul „George Călinescu” al Academiei Române, ar trebui, poate, să deschidă ochii românilor

Evenimentul zilei: Care ar fi, pe scurt, principalele carențe ale sistemului nostru educațional? Există și aspecte pozitive?

Bianca Burța-Cernat: Întotdeauna sunt și aspecte pozitive. Niciodată n-am ținut să mă plasez în barca celor care spun că totul e rău în învățământul românesc. Mai ales că știu unde vor să ajungă unii dintre criticii acerbi ai sistemului educaţional românesc – la compromiterea învăţământului de stat, cu scopul favorizării celui privat.

- Asta se întâmplă și în domeniul Sănătății.

Bianca Burța-Cernat: Da, așa e. Și iar ne întoarcem la politică și la lumea opacă faţă de cultură. Dar vinovatul, dușmanul împotriva căruia ar trebui luptat – din punctul meu de vedere și al altor tineri cu orientare de stânga, o stângă democratică, desigur – este acest neo-liberalism sălbatic, amoral, inuman, care ne cere să privatizăm absolut tot. De la Învățământ și Sănătate, până la propriile sentimente.

Occidentul - relația dintre centru și periferie

- Există această tendință europeană de uniformizare a valorilor. Vorbesc de actuala politică occidentală, la care liderii noștri se aliniază cu ochii închiși.

Bianca Burța-Cernat: Sigur că da, liderii noștri și o dată cu ei, și noi. Elitele intelectuale nu sunt mai puțin responsabile decât liderii politici. Ar trebui să recunoaștem acest lucru. Poate că fiecare dintre noi cauționează la un moment dat aceste mecanisme și aceste schimbări.

- Să vorbim puțin și despre problema migrațiilor. Pot ele modifica, în timp, profilul cultural al Europei?

Bianca Burța-Cernat: Ne putem aștepta la foarte mari schimbări, dar eu privesc aceste lucruri cu mare atenție. N-aș vrea să mă pronunț în chestiunea asta, îmi lipsesc foarte multe date; nu am competenţă de „analist” pe această temă, ci doar o „competenţă” de martor – preocupat şi cât se poate de suspicios.

- E vorba de migrații în general. În cazul Franței, de exemplu, ele n-au început de ieri, de azi. Întrebarea este dacă mai are Occidentul forța să asimileze toate aceste populații.

Bianca Burța-Cernat: Migrații s-au produs în toate epocile istorice, e adevărat. Și, de cele mai multe ori, nu fără violență. Întrebarea privitoare la „asimilare” se pune şi în cazul Europei de Est, la rîndul ei colonizată de-a lungul timpului, marginalizată de asemenea. Occidentul poate că ar trebui să ne explice (şi să-şi explice şi sieşi) mai multe despre fenomenul la care vă referiţi, pentru că el ar trebui să ştie mai bine decât oricine ce anume a „semănat” de-a lungul vremii, de-a ieşit acum o asemenea furtună... În plus, ar trebui regândite anumite chestiuni, precum relația dintre centru și periferie, între care distanţa, contrar a ceea ce ne tot spun de decenii bune anumiți teoreticieni ai postmodernismului, nu s-a micşorat deloc. „Marea” politică mondială urmează în continuare principiul nietzschean al dominaţiei „stăpânului” asupra „sclavului”. Să recunoaștem, mai ales noi, cei care suntem aici, la periferie... Doar pentru anumiți intelectuali halucinanți diferențele s-au anulat – e bine, cântăm globalizarea şi absenţa oricăror discriminări. Nu, nu se poate așa... Ar trebui reevaluată și autenticitatea unui discurs despre „drepturile omului”, expresie pe care Occidentulul şi-a asumat-o ca fiindu-i definitorie. Ar trebui văzut și ce se ascunde dincolo de acest discurs frumos și câtă acoperire are.

Comunismul, un experiment impus Estului

- Credeți că va rezista Uniunea Europeană?

- N-aș vrea să iau dorințele mele drept realitate, dar ar fi de dorit ca acest proiect nu doar să existe, ci să se consolideze şi să-şi redefinească liniile de conduită şi de acţiune, să renunţe, între altele, la „dublul standard”. Asta ar însemna și o redefinire a relațiilor între membrii Uniunii Europene, o redefinire a relațiilor între centru și margine, între pilonii UE și noi, cei din Estul atât de blamat, dar atât de defavorizat în fond și puși sub acuzare ca fiind ex-comuniști... (uitând că, de fapt, comunismul a venit, totuşi, din altă parte – un experiment impus Estului, nu un produs al acestei părţi de lume...)

- Avem, în prezent, vreun avantaj palpabil ca membru în UE sau mai vizibilă rămâne intenția Occidentului de a folosi România ca pe o mare piață de desfacere?

- Pentru anumite categorii, avantajele par a atârna în balanţă mai greu decât dezavantajele. Cu cât ne apropiem însă de treptele mai de jos ale societății, nu cred că aceste avantaje sunt mai mari. Pentru tinerii cu ocupații intelectuale, pentru oamenii de afaceri, pentru politicieni – benficiile sunt evident mai semnificative. Pentru micul fermier sau pentru muncitorul pauper s-ar putea ca lucurile să stea puţin altfel.

- Este Cultura susținută suficient în România? Se alocă destui bani Culturii?

- Nu, evident. Imediat după Revoluție, Ministerul Culturii a avut un buget de 0,33%. Acum nu știu cât avem – 1%? Am făcut mici progrese.

Cultura precară naște o masă mai ușor de manipulat

- De ce credeți că se investește atât de puțin în Cultură? Există interese precise? Doar se știe că o masă de omeni needucată este mai ușor de condus...

- M-am gândit cu spaimă la un asemenea scenariu. Nu pot să-l exclud cu totul. Aș vrea să găsesc contra-argumente... Da, da, într-adevăr, m-am gândit la un asemenea scenariu... O masă de oameni cu o cultură precară e mai ușor de convins, mai ușor de manipulat. Și, când spun asta, nu mă refer doar la acele categorii de cetățeni mult blamate de douăzeci și ceva de ani pentru că votează cu stânga – în România postcomunistă stânga fiind asimilată, printr-o fraudă logică, Răului, iar dreapta fiind văzută ca singura cale a „Binelui”... Când spun manipulare, mă refer la manipularea căreia îi pot cădea pradă și oameni cu studii, oameni cu carte (şi – unii – chiar cu cărți!). Discursul anticomunist postdecembrist, virulent până la iraţionalitate, şi-a recrutat mai întâi adepţii din rândurile intelectualilor – care au dovedit şi după ’90, ca şi în perioada interbelică şi ca în multe alte ocazii, că nu sunt mai puţin viscerali în reacţii decât cei pe care îi dispreţuiesc ca „plebei”... Manipularea nu ocolește, din păcate, pe nimeni – mai ales dacă e propagată pe toate căile, prin școală, prin media, prin mijlocirea diferitelor instituții cu influență. Tinerii de astăzi pot fi destul de periculos manipulați – s-a văzut asta şi în toamna anului trecut, după tragedia din „Colectiv”, când au fost scoşi în stradă dându-li-se impresia că a fost iniţiativa lor... Însă nu vreau să insist aici asupra acestui subiect delicat...

Patriotismul și o afirmație care o să-i supere pe mulți

Se consideră Bianca Burța- Cernat un român patriot? Răspunsul, ușor arcuit inițial, se desprinde precum o săgețică bine țintită: „Mă feresc de cuvintele mari. Mă consider un român apropiat de ceea ce înseamnă un discurs pro-național, din ce în ce mai blamat astăzi, foarte blamat – să fim înțeleși – la nivelul intelectualității. Și, mai ales, la nivelul intelectualității umaniste, care împinge, în mare parte, pro-europenismul și prooccidentalismul până la ura de sine. Iarăși e o afirmație care o să-i supere pe mulți, dar mă întreb de ani buni de ce anume, până la urmă, apărarea unor valori, a propriei culturi, a propriei națiuni, ar veni în contradicție cu apărarea unor valori umane – să zicem – universale. Pe de altă parte, îmi displace profund şi discursul patriotard sforăitor, în care ecourile epocii naţional- comuniste ceauşiste se împletesc cu acelea ale extremismului anilor ’30 şi care, până la urmă, nu face decât să compromită orice încercare de re-valorizare justă şi inteligentă a naţionalului”.

„Pe Victor Ponta îl punem la zid, în timp ce Laurei Codruţa Kovesi îi căutăm circumstanţe atenuante”

„Ce părere aveți despre scandalul tezelor de doctorat plagiate? Cum comentați gestul profesorilor care girează moral aceste furturi intelectuale?”. Cadența întrebărilor n-o tulbură pe Bianca Burța- Cernat: „Mi se pare de-a dreptul nociv fenomenul doctoratelor susţinute pe bandă rulantă - chiar şi atunci când nu sunt plagiate, ele sunt, în cea mai mare parte, lipsite de orice valoare ştiinţifică sau intelectuală: simple maldăre de hârtie, compilaţii înseilate pentru obţinerea unei diplome în plus, care să aducă un mic avantaj de imagine sau un mic spor la salariu. Fenomenul ţine, poate, și de un oarecare bovarism național. (...) Nu-mi place totodată nici faptul că această impostură e, în ultima vreme, instrumentalizată şi speculată politic, „demascările” fiind transformate în spectacol. Plagiatul a devenit, din păcate, dintr-o temă care se cuvenea discutată cu calm şi cu argumente raţionale, o formă de șantaj politic şi, mai grav, în judecarea plagiatelor şi a plagiatorilor se operează, în mod flagrant şi strident, cu două măsuri: adică plagiatul cuiva e mai puțin grav decât plagiatul altuia, pe Victor Ponta îl punem la zid, în timp ce Laurei Codruţa Kovesi îi căutăm circumstanţe atenuante”.

Politicieni de azi, politicieni de ieri - corupție dintotdeauna

opinie are Bianca Burța- Cernat despre clasa politică? „(...) După căderea comunismului, noi am fost învățați - apropo de manipularea prin cultură și de propagarea unor anumite preconcepții culturale - să idealizăm tot ce venea dinaintea comunismului. Uităm (sau ne facem că uităm) marile scandaluri de corupţie interbelice, „tunurile” din economia românească date de politicieni pe care azi îi idealizăm. Uităm (sau am fost „programaţi”, prin educaţia „anticomunistă” căreia i-am fost supuşi – aş zice mai mult: i-am căzut pradă –, să nu ne intereseze lucrurile acestea), uităm nenumăratele abuzuri politice comise de cei care conduceau Statul Român înainte de al Doilea Război Mondial, un stat la fel de autoritar şi de nedemocratic ca şi acela comunist. Idealizăm, repet, excesiv respectiva perioadă...”, consideră cercetătoarea.

„M-a șocat dintotdeauna, încă de când am început să citesc, faptul că literatura părea să fi e, în primul rând, o afacere a bărbaților”

Literatura creată de femei glisează zonele periferice ale cadrului cultural. Care sunt explicațiile? Intră în discuție criteriile valorice sau poziția marginală este dictată de alte considerente - dogme, cutume, capete înțepenite? Bianca Burța-Cernat intră imediat în joc: „Vă referiți la cartea mea de debut - Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică. E primul demers sistematic de la noi pe această temă. M-a șocat dintotdeauna, încă de când am început să citesc, faptul că literatura părea să fie, în primul rând, o afacere a bărbaților. Femeile erau, în literatură, foarte, foarte puține. Am și întrebat, atât la școală, cât și acasă, de ce. N-am primit un răspuns, multă vreme nu m-am mai gândit la asta, până când, în facultate, a început din nou să mă sâcâie această idee”.

Femeile, stâlpii patriarhatului

Continuarea e tranșantă: „Răspunsul, evident, e foarte complicat. Ar trebui să intrăm în tot felul de detalii care țin de niște evoluții istorice, sociale, culturale... Școala ne obișnuiește cu ideea, inclusiv pe fete, că, dacă femeile nu s-au manifestat în literatură sau în alte arte, asta e doar din cauza unei trăsături intrinseci naturilor feminine. Nu au talent, nu au vocația culturii. Vocația lor este mult mai aproape de biologie. Asta suntem lăsați să credem și, uneori, destul de insidios, cu niște mijloace pe cât de parşive, pe atât de eficiente. Da, cred că marginalitatea literaturii feminine e, în primul rând, o chestiune socială. Marginalitatea e, în bună măsură, asumată și interiorizată de femeile însele. În treacăt fie spus, toate cutumele, tot ceea ce ține de un sistem patriarhal s-a propagat cu atât mai bine cu cât aceste reguli sunt duse mai departe chiar de femei. Stâlpii patriarhatului ele sunt! O spun cu amărăciune...”.