Cu siguranță ați auzit cu toții de filmul românesc în care actorul Marcel Iureș îl joacă magistral pe Octav, personajul care dă și numele filmului. Lung-metrajul s-a bucurat de un succes răsunător în rândul spectatorilor, iar anul acesta Adela Vrînceanu-Celebidachi, care este producătorul filmului, a decis să facă public un alt proiect la care lucra, și anume un documentar social, denumit „Sunt ceea ce am învățat să fiu”, filmat la interval de 7 ani, ce ne arată o paralelă între copii cu șansă la educație și copii fără această șansă și cum evoluează ei - sau nu - peste ani, punând accentul pe conștientizarea importanței educației în viața fiecărui copil.

• Evenimentul zilei: Ai trecut de la producție filme la regie documentare. Motivează-ne alegerea ta!

• Adela Vrînceanu-Celebidachi: Documentarul „Sunt ceea ce am învățat să fiu” a pornit în 2010, când am decis că este un subiect important de abordat, și anume cel al necesității educației în toate mediile sociale. Filmul „Octav”, pe care l-am produs în 2017, a venit mult mai târziu. Nu mi-am dorit nici să fiu regizor, nici să fiu producător. Cumva, viața m-a dus pe aceste drumuri (zâmbește). Lucrez cu fundații pentru copii de mulți ani, în special cu Ovidiu Ro și, în lupta de a strânge fonduri, am realizat cât de important este să-ți obligi interlocutorul să facă un exercițiu de imaginație: cum va fi un copil fără educație în adolescență și apoi în maturitate. Astfel încât am hotărât să filmez grupe de vârstă 4-6 ani, 10-14 ani și peste 20 de ani. Câțiva ani mai târziu, am fost sfătuită să mă reîntorc la ei, după 7 ani, și să îi filmez din nou. Cu ajutorul unor companii care au crezut în importanța acestui subiect, avem acum un documentar care va fi difuzat la TV, pe 24 iunie la ora 15:30, de către Kanal D.

În documentar veți întâlni o paralelă între copiii cu șansă la educație și copiii fără această șansă și cum evoluează ei - sau nu - peste ani. Cred că este important ca noi toți să ne asumăm atât evoluția, cât și involuția lor. Toți putem să facem ceva, trebuie doar să conștientizăm cât este de necesară implicarea noastră. Este ciudat că într-o societate unde individul se definește prin validarea celorlalți și utilitatea pe care o are, suntem atât de pasivi la ceea ce înseamnă viitor în cea mai pură formă.

• Cum a fost experiența „Octav” în comparație cu experiența filmării acestui documentar?
• Documentarul a durat în total aproape 8 ani. Ne-am confruntat cu multe dificultăți, inclusiv decesul unuia dintre copii. A fost extrem de tulburător, dar încrederea în necesitatea lui ne-a determinat să îl ducem până la capăt. „Octav” a durat mai puțin, dar a fost mai complicat; în cazul acesta depinzi de un concurs (Consiliul Național al Cinematografiei), mult mai mulți bani necesari și o desfășurare de forțe mult mai mare.

„Octav” e pe DVD acum, iar discul are și un material cu povestea din culise. Dacă îl urmăriți, veți înțelege despre ce vorbesc (zâmbește). Am picat concursul la CNC de două ori, cu proiectul „Octav”, ne-am luptat mult să câștigăm și cred că am demonstrat, fiind filmul românesc cu cei mai mulți spectatori în 2017, că ne-am făcut treaba bine. Ni s-au dat șanse minime, dar știi cum este, cu cât ai mai multe piedici, cu atât te ambiționezi mai mult. Chiar am depus la CNC un alt proiect, la concurs, și iarăși am picat, e ca un Deja vu (râde), dar am încredere că oameni mai destupați la minte vor înțelege importanța proiectului nostru.

Cu acest al doilea scenariu depus am intrat în competiții, în festivaluri internaționale și am luat chiar și premii în Statele Unite. În România, în schimb, evaluările se fac probabil pe alte criterii. Cultura merge mână în mână cu educația, lucru neînțeles sau prost înțeles pe la noi. Avem oameni în comisia de notare care au justificat, în moduri aberante, impactul proiectului nostru la public pe plan național și internațional, oameni cu zero experiență în zona de marketing, care vorbesc cu o „înțelepciune” specifică „marketingului” TVR-ist din anii ’60 -‘70. Am contestat din nou, poate vom avea o comisie cu mai multă pregatire data viitoare. Nici filmul „Octav” nu părea un gen de film cu iz comercial, dar unii încă nu au înțeles că, pe lângă valoarea artistică, modul în care ambalezi un produs și distribuția filmului sunt factori decisivi în succesul la public al unui film.

• Ați primit premii pentru proiectele acestea?

„Sunt ceea ce am învățat să fiu” are deja două premii pentru „Cel mai bun documentar”, unul în Statele Unite și unul în India. „Octav” are peste 20 de premii și nominălizari în festivaluri din întreaga lume. Noi l-am lansat fără tam tam-ul festivalurilor, rețeta care se folosește un mod curent, tocmai pentru că am dorit să facem un film pentru oameni și nu pentru industrie. Dar, recunosc, este extrem de flatant să îți fie apreciată munca în atâtea țări. 

• Crezi că „Octav” va fi ales filmul românesc în cursa Oscarurilor?

Cred că ar merita lucrul acesta, dar nu depinde de noi, ci din nou de o comisie. Nu știu cine va fi iî comisie, cât vor fi de pregătiți membrii ei să aprecieze impactul pe care poate să îl aibă la nivel internațional. Faptul că am semnat deja cu un agent de distribuție, din Statele Unite, cu peste 300 de filme în portofoliu care a distribuit și filme câștigătoare de Oscar, faptul că am semnat distribuție până și în China, toate acestea  îmi dau încredere și cred că am avea succes, dacă ni s-ar oferi această oportunitate.

• Cum ai descrie proiectele tale?
• Cred că fac proiecte despre nuanțele vieții (zâmbește). „Octav”, de exemplu, la început a fost apreciat greșit de anumiți oameni, tocmai pentru că nu prezintă factori sociali, comunism, nuditate, limbaj trivial și cam ce e pe val, să spunem, când vine vorba de filme românești. Dar apoi, cei mai mulți au înțeles că un film bun sau o carte bună poate să fie și despre altceva. Viața nu se rezumă doar la câțiva factori sau doar la suferință. Cred că judecăm prin prisma - să îi spunem - sictirului, pe care îl avem față de propria existență sau percepția despre ce suntem noi ca indivizi. În momentul în care vom învăța să ne evaluăm mai mult pe noi înșine, vom reuși să apreciem și frumosul mai mult. Este de înțeles într-un fel; complexele, greutățile, frustrările adunate în viață vor transforma individul chiar cu cele mai bune intenții, într-unul care va aprecia numai lucrurile sau produsele în linie cu starea sa interioară. Totul este o chestiune de evoluție. Personal, la nivel intim, eu nu am nevoie de validarea nimănui ca să simt că eu contez cu adevărat. Nu mă voi îngropa cu premii sau cu bani și cred că am reușit, în pofida greutăților pe care le-am întâmpinat, să îmi păstrez nevoia de frumos, să îmi păstrez capacitatea de a înțelege înainte de toate și să apreciez frumosul în toate formele sale. Mă simt norocoasă. Am primit o educație bună și cred că de la tata am învățat să nu mă lamentez atât de mult. Până și asupra comunismului, tata avea o perspectivă interesantă. Avem grad de comparație, spunea el. O unealtă extrem de importantă este gradul de comparație, pentru că știm cum se trăiește limitat, fără posibilitatea de a te exprima și am primit și șansa să fim liberi. Că libertatea a fost înțeleasă mai bine sau mai prost, asta e o alegere personală, mă gândesc, dar cred cu tărie că din orice lucru aparent rău, putem extrage ceva care să ne facă să devenim ființe mai bune.
• Un prim proiect regizat, un prim film produs, o primă distribuție de film, o primă campanie de promovare pentru un film și un prim copil, totul în doi ani. Este greu?
• (râde) Este destul de greu, recunosc, dar cred că în momentul în care am devenit mamă, am înțeles mai bine viața. Ce contează și ce nu, care lupte merită purtate și care nu, cu ce oameni merită să interacționezi și pe care să îi elimini din viața ta... Am învățat să fac procese de selecție mai eficiente, să spunem (râde). Acum încep filmările pentru un documentar cu oameni cu dizabilități, am întâlnit niște oameni extraordinari, care deși sunt orbi sau în scaun cu rotile, au o viață normalp, sunt pozitivi, glumesc tot timpul și își imping limitele într-un mod în care un om perfect valid nu o face. Când mă uit la ei, mă simt atât de inspirată, încât această succesiune de premiere, împreună cu uriașul efort din spate, dispare fără urmă. Sunt norocoasă că pot să le fac pe toate. 
• Cu ce vor rămâne telespectatorii după vizionarea documentarului „Sunt ceea ce am învățat să fiu”?
• Am dorința de a avea un rol activ în formarea acestor copii. Sper că cei care vor viziona documentarul vor deveni conștienți de probabilitatea ca unul dintre copiii defavorizați de astăzi să ajungă, peste ani, în situația de a-i face rău copilului lor. Și sper că își vor asuma vina de a nu fi anticipat această consecință și, mai grav, de a nu fi făcut nimic pentru rezolvarea problemei. Sper că nu se vor mai uita doar la efect, lamentându-se că nu face Statul, ci vor încerca să trateze chiar ei cauza. Educația copiilor va determina soarta țării noastre. Și, chiar dacă nu avem ca punct forte gânditul în perspectivă, poate ne vom asuma la un moment dat că suntem suma unor decizii pe care le-am luat. Ține doar de noi să avem o viață mai bună și ține de noi ce viitor vor avea copiii noștri. Am experiență de teren, am avut programe de balet în Ferentari, timp de aproape 4 ani, am avut program de balet cu copii orfani și defavorizați în sectorul 2, prin biserica Olari, am cunoscut sute de copii cu probleme și cred că sunt acum în măsură să spun că este nevoie de mai puțin decât credeți pentru a le schimba nu numai percepția asupra a ceea ce îi înconjoară, ci chiar și întregul lor destin. O oră, două de balet pe săptămână, un pic de bunăvoință, de atenție, o vorbă bună aici, o încurajare dincolo…

Dacă vom crește la sânul societății noastre copii mânați de frică, ură, dispreț, ignoranță, nepăsare, nu vom putea culege niciun fruct sănătos. Sper ca acest documentar va transmite toate aceste mesaje pentru fiecare individ care își va lua timpul să îl vizioneze.