„Vaaai, când au trecut atâția ani, 25?” Un clișeu!, îți vine sa exclami atunci cînd anii ăștia au trecut peste altul, nu peste
tine, nu știi cînd, nu știi nici cum.

Atâția au trecut de când a apărut Evenimentul zilei, cotidian la care am lucrat câțiva ani, din 1992, de la apariție, pâna în 1997, la venirea lui Cornel Nistorescu în locul lui Ion Cristoiu. Mai apoi, în calitate de proprietar actual, pentru că dorea o schimbare, Dan
Andronic m-a chemat alaturi de el în urmă cu doi ani.

De ce am acceptat revenirea după atâta vreme, într-un moment când eram mai convins decît oricând că mi-am încheiat aventura jurnalistica? N-o să dau explicația aia tâmpită, cu „am acceptat provocarea”. Ce provocare? Provocarea este mânușa aruncată de noutate, nu reîntoarcerea în trecut. Nu este nicio provocare în a te reapuca de ceea ce ai făcut cândva.

Mai mult decât atât, momentul în care am analizat invitația pe care mi-a făcut-o Dan Andronic era unul în care eu nu mai credeam de foarte multă vreme în presă, în rolul și forța ei. Bun, și atunci de ce ai acceptat, m-ar putea întreba cititorul, deja plictisit. O întrebare pe care mi-am pus-o de multe ori, la care am găsit un posibil răspuns doar în momentul în care m-am apucat de textul ăsta, cerut ultimativ de șefa mea, Simona Ionescu, pentru a-l publica în numărul festiv: „te apuci, mă, să scrii textul ăla, mai stau mult după tine?”

Pus în situație, vorba dialecticienilor, am găsit răspunsul la marea mea întrebare, cea referitoare la ce caut eu pe aici. Uitați, ce cred!

Știm toți care este forța amintirii frumoase. Mai mult, tentația idealizării trecutului, a acelor segmente ale sale care ne-au marcat luminos, este una imposibil de înăbușit. De câte ori, loviți de necazuri în care ne scufundă prezentul, nu găsim refugiu în amintirile frumoase? În astfel de clipe, etapa splendidă, lăsată în urma, devine un veritabil Paradis.

De ce copilăria este Paradisul adultului, refugiul ideal în clipele amare ale prezentului? Cred că tema a lămurit-o mai bine decât oricine Emil Cioran, atunci când și-a pus problema filosofic: „A quoi bon avoir quitté Coasta Boacii?”. „La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?”, s-a întrebat retoric-amar Emil Cioran. Coasta Boacii, dealul copilăriei, simbolul paradisului pierdut al gânditorului.

De sub luminile Parisului, Emil Cioran a avut revelația amărăciunii inerente evoluției individuale, a căutarii „mai bine”-lui, deseori adversar de moarte al „bine”-lui. Ei bine, exact un astfel de sentiment m-a întors la Evenimentul Zilei după mulți ani, speranța că voi regăsi, că voi retrăi o perioadă a vieții mele profesionale, percepută de mine în culorile idealului.

De regulă, demersurile de acest gen, care caută retrăirea, regăsirea parfumurilor trecutului, nu sunt doar sortite eșecului, ci chiar lasă un gust amar. În subconștient, am trăit această teamă încă din momentul în care mi s-a propus revenirea. În mod inexplicabil, unul care îmi contrazice cunoașterea în general, și toată experiența personală în particular, nu a fost să fie așa. Am regăsit aici, la Evenimentul Zilei de Astazi, fragmente semnificative din atmosfera, din spiritul, de la Evenimentului Zilei de Ieri.

Cam intimă destăinuirea, m-am regăsit chiar și pe mine, cel de atunci.

Mulțumesc pentru Ieri, domnule Ion Cristoiu! Mulțumesc pentru Astăzi, Dan Andronic! Mulțumesc pentru Tot, Simona Ionescu!