Guvernul Provizoriu de la 16/28 iunie 1848. Cum a arătat a doua încercare a românilor de a se autoguverna în spirit reformator?

Fără îndoială că Guvernul Provizoriu care a început să lucreze după detronarea domnitorului Bibescu și până la înlocuirea sa cu o Locotenență Domnească în 1848, are meritele sale. A fost o construcție revoluționară, plină de contradicții iar asta s-a văzut, lansând provocarea istoriografică: era oare societatea românească la 1848, gata să creeze o autoguvernare eficientă?

Guvernul Provizoriu - reușite, cumpene, eșecuri

La 11/23 iunie 1848, era detronat domnitorul Gheorghe Bibescu. Acesta a semnat Constituția de la Islaz, dar a preferat abdicarea, la presiunile reprezentanților diplomatici rus și francez. Evident, Bibescu a făcut-o visând la o posibilă restaurație. La 16/28 iunie 1848, apărea Guvernul Provizoriu de la București. Nu intru în detalii privind portofolii, personalități fiindcă sunt foarte cunoscute. Mulți revoluționari au preferat să lucreze în colaborare cu acesta, chiar Nicolae Bălcescu refuzând să dețină portofolii, fiind interesat de mersul revoluției propriu-zise preferând să fie un agent cu puteri sporite al acestuia.

Să remarcăm astfel, că Guvernul Provizoriu era un fel de stup în care erau numeroase albine lucrătoare, mulți fără portofolii: revoluționarii Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Dimitrie și Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu, frații Golești și vărul Alexandru, Christian Tell, Gheorghe Magheru. Nicolae Pleșoianu. De la început, ca să funcționeze cât mai mult, acest guvern l-a pus șef pe reacționarul mitropolit Neofit. Coloneii Odobescu și Solomon aveau și ei roluri de forță. Așa se face că pe 19 iunie/ 1 iulie 1848, Guvernul a fost arestat de coloneii Odobescu și Solomon, cu voia lui Neofit. Mai exact, revoluționarii au fost reținuți. Ana Ipătescu, femeie măritată, dar, se pare, îndrăgostită lulea de Nicolae Golescu, aflat printre arestați, a ridicat oamenii din București și aceștia au năvălit peste locul unde erau reținuți arestații și i-au eliberat.

Nicolae Bălcescu a impus la 21 iulie / 2 august 1848 crearea Comisiei Proprietății, care avea 34 delegați, vicepreședinte fiind agronomul Ion Ionescu de la Brad. Împărțirea pământului către țărani a dus la adeziunea populației la cauza Revoluției, deci, trebuia să se facă ceva. Dar, ca la români, ca boierii patrioți să fie patrioți până la capăt, împroprietărirea avea să se facă prin despăgubirea proprietarilor. Chiar și cu această concesie, Comisia a discutat steril și la debutul lunii septembrie 1848, s-a autodizolvat.

Guvernul Provizoriu, un pas înainte față de „vremelnica stăpânire” a lui Tudor Vladimirescu

În mod cert, cu toate limitele sale, Guvernul Provizoriu de la 1848 era pe o treaptă mult superioară guvernării încercate cu 27 ani în urmă de Tudor Vladimirescu. Guvernul Provizoriu avea o rețea de diplomați, trimiși la Frankfurt, Paris, Pesta, Bursa (Ioan Maiorescu, Dimitrie Brătianu, Ludovic Steege, Cezar Bolliac etc). În plus, Gheorghe Magheru, numit căpitan general avea la Râureni-Vâlcea o armată revolușionară care putea contracara o invazie dinspre Transilvania, controlată de Habsburgi.

Guvernul Provizoriu avea oameni cu studii militare, economice, istorice în Occident, implicarea Masoneriei era clară, toți pașoptiștii de frunte făceau parte din loji masonice franceze, iar la noi exista deja Frăția, creată de Ghica, Tell și Bălcescu. Guvernul Provizoriu ținea legătura cu revoluționarii moldoveni aflați în Ardeal ori Bucovina dar și cu revoluționarii bănățeni și ardeleni. după 13 septembrie 1848, ei refugiindu-se acolo în Ardeal și încercând în 1849, să-l convingă pe Avram Iancu să se împace cu Kossuth Lajos și să lupte contra austriecilor, ajutați de ruși, deși rușii au salvat la finalul verii lui 1849, Imperiul Habsburgic.

Guvernul Provizoriu va fi înlocuit la 28 iulie/ 9 august 1848, de o Locotenență Domnească (Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell și Nicolae Golescu), aceasta având misiunea de a trata cu diplomații otomani, pe care rușii în calitate de putere protectoare, conform Regulamentelor Organice îi presau să treacă Dunărea pe la Rusciuk spre Giurgiu și să pună capăt răzmeriței de la București. Episodul din Dealul Spirii din 13 /25 septembrie 1848 a fost ultima bătălie cu turcii de pe teritoriul Principatelor până la dobândirea și recunoașterea Independenței în 1877-1878. Bătălia a demonstrat clar cât de mult progresase sistemul militar românesc în numai 17 ani de la regenerarea Armatei Române prin Regulamentele Organice. Ofițerii români din Armata Română Modernă erau patrioți și au luat calea revoluției, riscându-și cariera și viața, fiindcă îi aștepta pedeapsa capitală pentru rebeliune după înfrângerea Revoluției.

Epilog....

Gheorghe Bibescu n-a mai ajuns domn niciodată. Fratele lui, Barbu Știrbei a condus în virtutea Convenției ruso-otomane de la Balta Liman până la 1856. Revoluționarii au fugit din țară și nu au mai avut acces decât după 1856-1857 (Bălcescu murise la 1852), adică după Congresul de Pace de la Paris. Acolo, grație emigrației politice pașoptiste, grație diplomaților pașoptiști, problema românească a devenit problemă europeană iar Principatele s-au înscris pe drumul spre Unire prin intrarea lor sub Garanția Colectivă a Puterilor Europene și prin recunoașterea unirii ca prioritate prin consultări la Iași și București. A fost cea mai grea și cea mai importantă misiune a „stupului de albine” numit Guvernul Provizoriu de la 1848.