Conform b1.ro, Gabriel Liiceanu este convins că textul publicat de Mircea Toma în Adevărul are ca principal scop discreditarea lui.

„Cred că asta (n.r. – discuţia despre legionarism) intră în ceea ce a devenit o mecanică ideologică, aşa aş numi-o. Apelul pe care îl face un om pentru a termina cu tine, în locul dialogului, îţi serveşte o etichetă. Textul (n.r. – textul în care Mircea Toma l-a acuzat pe Gabriel Liiceanu de nazism) pe care l-am citit, pentru că mi-a fost arătat, are această caracteristică, nu aduce argumente. Ce spuneam eu acolo, era un tip de argumentaţie. Când vrei să răspunzi, trebuie să dai la rândul tău argumente. În loc de asta, corectitudinea politică de care vreţi să vorbim la un moment dat, a găsit acest mod de a invalida un individ opunând gândirii o perversiune a gândirii. Ori face un sofism, ori termină punându-ţi eticheta. Cu această etichetă, fascism, nazism, ai rezolvat totul. Ea vine din Occident, pentru că era supremul blam pe care putea să-l primească cineva în spaţiul occidental. Intelectualii francezi de pildă, în clipa de faţă, dacă vor să se distrugă cu aceeaşi procedură, îţi aruncă în faţă epitetul francez. Recent, Alain Finkielkraut (n.r. – filosof, scriitor și eseist francez), pe care îl consider unul dintre cei mai rafinaţi gânditori ai planetei în clipa de faţă, un om care ştie ce înseamnă gândirea pe lumea asta şi care face cu adevărat parte din elita gânditoare a lumii, a intrat în place de la Republique, unde erau numitele „Nopţi nedormite”, în care se manifesta de la 1 aprilie… au intrat în mişcările de stânga care strigau în fond ”Jos capitalismul!”, căci ăsta era sloganul pieţei, l-au primit pe Yanis Varoufakis (n.r. – economist grec, membru al partidului SYRIZA) să vorbească cu aplauze, şi în clipa când Alain Finkielkraut a intrat în piaţă, pentru a vorbi, fără să dorească să ia cuvântul, l-au reperat, l-au recunoscut şi au început să strige la el “fascistule”. Vă daţi seama că asta deja este un mod de a tranşa o intrare în relaţie cu celălalt printr-o înjurătură.

Ce a făcut Mircea Toma acolo, din punctul meu de vedere, este o înjurătură. A terminat dialogul pe care nu l-a început cu mine sub forma unei înjurături. Iliescu făcea aşa, toţi au făcut aşa de-a lungul timpului, Ponta la rândul lui arunca cuvântul ăsta…

Culmea, să vorbeşti despre intelectualii din România care şi-au manifestat de-a lungul acestor 26 de ani, bănuiesc, cele mai liberale, democratice poziţii, să-I numeşti fascişti, dovedeşte o rea-credinţă, pentru că nu este vorba de prostie. Eu nu cred că Mircea Toma este atât de prost încât să creadă că eu am vreo tangenţă cu nazismul. Nefiind atât de prost, înseamnă că poesedă atât de multă rea-credinţă. Nu mă mai afectează de mult lucrurile astea, pentru că mie mi-a intrat în minte, trăind în aceşti 26 de ani, într-un climat de libertate ca cel de la noi, în care fiecare om este liber să spună în gura mare orice crede despre cineva, inclusiv să-l injurieze, la limită să-l scuipe pe stradă sau să-l injure în piaţă, mi-am dat seama că toate aceste manifestări trebuie înţelese în pozitivul lor. Mi-am făcut o teorie care mă ajută foarte mult. Ştiu că în clipa de faţă, când stârnesc o ieşire de ură sau o injurie, înseamnă că am lovit just, că am reuşit ceva, că numai un lucru bine făcut, care stârneşte resentimente şi invidie, îţi dă măsura unei reuşite. Cu alte cuvinte, am înţeles că la noi ura este un etalon de măsură a succesului. Cred asta, am spus asta de mult şi o tot ntreiau pentru că se confirm această teorie. Eşti urât în România, înseamnă că ai făcut lucruri bune. Cei care te iubesc în general sunt tăcuţi, Cei care urăsc sunt vehemenţi. E adevărat, nu înseamnă că ei sunt majoritari, dar ţipă mai tare”, a declarat reputatul filosof şi scriitor la B1 TV.

Paragraful de la finalul textului “Sfântă bătrâneţe legionară: Ana Blandiana şi disidentul Gabriel Liiceanu”, publicat de Mircea Toma în ziarul Adevărul, la 30 martie 2016: “(…)E foarte frumos exerciţiul pe care ni-l propune Liiceanu aici: va trebui să inventăm un cadru legal care să apere drepturile omului, mai puţin ale musulmanilor. Calea cea mai scurtă pare să fie una deja exersată de civilizaţia europeană: vom defini omul european ca om superior – Übermensch – cel inadaptabil devenind, desigur, inferior (Untermensch). Astfel vom rămâne consecvenţi apărători ai valorilor democratice europene într-un cadrul redefinit al acestora, eliberând politicienii – consideraţi de Liiceanu a fi, azi, “lipsiţi de forţă, de determinare” – pentru intervenţii mai hotărâte. Sensul acestor intervenţii? Sursa politicilor publice segregaţioniste oferită de istorie este practic inepuizabilă – de la sârmă ghimpată, la ziduri, ghetouri, linşaje până la holocaust – totul devine posibil. Sunt convins că nici domnul Liiceanu, la fel ca inocenta Blandiana, nu a dezvoltat traseul pe care ideile formulate în grabă, pentru un efemer produs jurnalistic, îl deschid. Un traseu care conduce către o lume mai pură etnic şi cultural şi în care controlul să fie preluat de politicieni adevăraţi, „de ţinută, de forţă”. La capătul drumului pe care şi-a lăsat primii paşi conceptuali Liiceanu nu se află o gară legionară. E una nazistă.