Sursa foto: arhiva EVZ Mi-a plăcut ”apelul” ministrului ucrainean de externe Dmitro Kuleba, care le-a cerut ucrainenilor fugari din Ucraina în timpul invaziei rusești să se întoarcă și să ajute la apărarea patriei lor.
Respectăm alegerea individuală a fiecărei persoane, dar facem, de asemenea, apel la toți ucrainenii care au fugit din țară de la începutul invaziei pe scară largă să ia în considerare întoarcerea acasă. Îi invităm să se întoarcă și să ajute Ucraina să lupte și să supraviețuiască cu contribuția lor personală directă, a afirmat Kuleba. Se estimează că șase milioane de oameni au fugit din Ucraina de la începutul invaziei pe scară largă a Rusiei, majoritatea în Uniunea Europeană.
Ne uităm în jur și vedem cum oamenii, mai ales cei tineri încep să semene între ei, flagrant. Ba chiar mai mult, tinerii din toată lumea încep să semene între ei. Nu spun că asta e bine sau rău….
Înțelegem clar din acest fapt că tot ceeace însemna pentru noi ceva local, un spirit al locului, cu tradiții moștenite, cu universul pur al unei origini, dispare pentru totdeauna. Kundera crede, și pe bună dreptate, că suntem martorii pasivi ai unei transformări a lumii, care se închide în jurul nostru, asemeni unei capcane.
Elementul decisiv al acestei transformări a lumii în capcană a fost fără îndoială războiul din 1914 numit război mondial. Fals mondial. El nu privea decât Europa, și încă nu toată Europa. Dar adjectivul ”mondial” exprimă cu atât mai elocvent senzația de oroare în fața faptului că, de aici înainte nimic nu se întâmplă pe planetă nu va mai fi o afacere locală, că toate catastrofele privesc lumea întreagă și că, prin urmare, suntem din ce în ce mai determinați de exterior, de situațiile din care nimeni nu poate scăpa și care, din ce în ce mai mult, ne fac să semănăm unii cu ceilalți.
Kundera aduce în sprijinul raționamentului său vremuri când un soldat putea să dezerteze din armată și să înceapă altă viață într-o țară vecină. Asta m-a dus cu gândul la vremuri relativ mai recente - prin anii 80-90, când același lucru era la fel de posibil. Un cetățean român etnic german, dar și câte un român mai norocos, putea face același lucru. Majoritatea celor vânduți pe 20.000 de mărci germane de către Ceaușescu, dar și celor care își riscau viața și luau drumul ”Cazanelor Mici” sau a frontierei cu Ungaria aveau posibilitatea ca în ceeace numeam noi pe atunci ”lumea liberă” să înceapă o altă viață.
”Trebuie să recunosc că sunt un pic mâhnit” - spune europarlamentarul Rareș Bogdan într-o postare recentă, pentru care a fost aspru criticat. Eu cred că, oricât ar fi unora de antipatic, Rareș Bogdan a pus degetul pe rană asupra unei chestiuni pe care 99% dintre politicieni, din lașitate refuză să se pronunțe public.
N-am știut foarte multe despre Ucraina, dar pot să spun o chestiune, că sunt peste 300 de mii de ucraineni care au venit de la muncă din șantierele din Marea Britanie, Franța sau Germania ori de la restaurantele sau hotelurile din Italia pentru a fugi de război. Și m-am întrebat întotdeauna dacă pentru cei 6 milioane de români există acest sentiment se a se întoarce să-și apere țara în cazul unei agresiuni. Nu am știut să răspund.
Dar sigur că acest 38% arată totuși un grad al patriotismului care merge până la sacrificiu, iar acest răspuns «aș rămâne în țară, dar nu m-aș înrola în armată» nu este foarte îngrijorător din punctul meu de vedere, pentru că sunt absolut convins că românii, atunci când conștientizează pericolul pentru țară, pentru căminul lor, pentru familie, vor acționa, chiar dacă bravează și spun «Nu». Iar acei 9% care spun că vor pleca din țară nu meritau să se nască români.
Sunt mai dur. Dacă erau astfel cei ce au luptat pentru independența României, dacă ar fi fost așa cei care au luptat pentru ca țara asta să fie România dodoloață, dacă erau așa cei care au ales să meargă pe front până la Cotul Donului sau până la Munții Tatra sau care au murit la Oituz sau la Mărășești, păi nu am mai fi existat. E dureros, iar acei indivizi nu au primit o educație de acasă, nu au ascultat în viața lor un cântec patriotic, nu știu legendele românilor, nu cunosc istoria românilor. Ăia 9% sunt trădători de țară! Cei care spun «Plec din România ca să mă salvez și nu-mi pasă ce se întâmplă cu țara mea», înseamnă că nu au pic de suflet românesc.
Nu știu câte sute de mii de ucrainieni se vor întoarce din Occident să se înroleze în linia întâi. Probabil doar fiindcă actele, pașapoartele lor nu vor mai putea fi prelungite decât în Ucraina, așa cum preconizează guvernul de la Kiev.
Apelul lui Rareș Bogdan e, însă, iluzoriu. Aproape nimănui nu-i pasă decât de ”fundul” propriu. Și România nu cred că face excepție. Încă din anii 80-90, ani pe care i-am trăit, imigrația legală sau clandestină avea, orice s-ar spune, o imensă componentă economică. Doar o proporție infimă dintre transfugi aveau ca pornire motive de ordin ideologic, sau de conștiință. Mai toți cei care treceau ”dincolo” trimiteau apropiaților și propriilor familii fotografii cu lanțuri de cârnați în jurul gâtului și cu imense picioare de porc în mâini, într-o românie care murea de foame. Nu le mai păsa de politica mutilantă a lui Ceaușescu, de imensa închisoare numită România socialistă, de deținuții politici și de conștiință, de asasinarea prin înfometare a poporului.
Era și atunci un război mut între dictatura Securității și a lui Ceaușescu, și poporul român, iar cei care plecau atunci, în majoritatea lor, nu făceau altceva decât să dezerteze și să-și rezolve propria viață, propria familie.
Nu e traba mea să judec pe nimeni. E dreptul fiecăruia să ia decizii pentru el. ”Ubi bene, ibi patria” vor spune cei mai mulți. Dar mi se pare clar că ceeace se întâmplă azi cu așa-zisa diasporă, pe numele ei adevărat ”refugiu economic” poate fi văzută din multe unghiuri.
(Unde e bine, acolo e patria) este o expresie care a fost folosită prima dată de Aristofan.
În celebra sa comedie ”Plutus”, dramaturgul a folosit această replică în legătură cu problema dreptei împărțiri a bogăției în societate. Însă, sintagma este atribuită de Cicero în cartea a V a din Tusculanae Disputationes ca aparţinând poetului Marcus Pacuvius, care a scris “Patria est ibicumque est bene” ("Patria este oriunde este bine”). Oricum am lua-o, problema este veche, și ca în bancul celebru cu Ițic, Ștrul și Rabbi, toată lumea are dreptatea lui.
Patria (care nu este a ta) și unde îți este bine atrage talente, creiere, genii, muncitori buni, etc. Așa se fac ”patriile” bune. Prin munca altor națiuni. Dar această problemă, a furturilor de creiere nu se dezbate niciodată, în nici un for european sau mondial. Ce se întâmplă cu țările părăsite de cei care caută ”patrii mai bune” când aceștia pleacă în masă?
În cultura română, această maximă are o cu totul altă semnificaţie decât a vrut să transmită în formularea sa poetul latin Pacuvius.
"Rotunjită în graiul latin, în spiritul său, la forma simplă şi concisă păstrată până azi, expresia a găsit de-a lungul veacurilor destui adepţi care sacrifică sentimentul patriotic în faţa intereselor şi satisfacţiilor personale", după cum ne spune I. Berg, autorul "Dicţionarului de Cuvinte, expresii şi citate celebre".
În prezent, esența acestei expresii a devenit foarte actuală, și dintr-un fel de justificare a propriilor decizii, unii nu o mai interpretează ca lipsă de patriotism atât timp cât (prea) mulți români au făcut acest lucru datorită faptului că vor să ducă un trai mai bun, nu pentru că nu şi-ar iubi ţara.
Paradoxal și de neînțeles pentru unii este tocmai această ciudată ”iubire de țară” care impune chiar părăsirea ei. Un patriotism mai greu de înțeles, care îi face pe aceștia să se simtă îndreptățiți să participe la alegerile care privesc viața celor care n-au părăsit, - din altfel de patriotism -, pentru un trai mai bun, România… Se spune că banii trimiși în România de către cei care și-au descoperit alte patrii salvează economic România. Dar, acești bani, din câte știm, sunt trimiși familiilor expeditorului, nu țării. În curând vom ajunge să-i considerăm mai patrioți pe cei care au ales să părăsească țara pentru un trai mai bun, decât cei care au rămas, încercând să-și construiască viața în România, înfruntând toate greutățile dar trăind printre ai lor…
Ceeace se vede când tragi linie este un adevăr crunt. Unele națiuni, care de obicei dau sfaturi și conduc lumea prosperă iar altele, depopulate falimentează și probabil vor dispărea, din noul tip de ”patriotism” globalist al propriilor popoare.
Urmăriți varianta video a editorialului, AICI
Recomandările noastre
