Exclusiv. Violența nu alege vârsta. De ce delincvența juvenilă nu e întâmplătoare

Cazurile recente din Timișoara, unde trei adolescenți au ucis un coleg de 15 ani, au readus în atenția publică o realitate neplăcută, faptul că minori care comit fapte extreme există, iar aceste fapte nu apar întâmplător. 

Deși statistic vorbind astfel de omoruri sunt rare, ele reflectă un spectru mai larg de comportamente agresive și disfuncționale în rândul preadolescenților și adolescenților, avertizează psihologii.

Erna Constantin, psiholog clinician și psihoterapeut specialist, explică că fenomenul delinvenței juvenile în România nu poate fi tratat doar ca excepții izolate. „Cazurile extreme sunt rare, dar ele reflectă o expunere frecventă la agresivitate, în familie, la școală sau în comunitate, care crește riscul unor comportamente antisociale mai puțin vizibile, dar semnificative pe parcursul dezvoltării”, spune Erna Constantin în cadrul unui interviu pentru Evenimentul Zilei.

De ce ajung copiii la violență extremă

Potrivit psihologului, există un cumul de factori de risc precum trauma timpurie, abuzul fizic și emoțional, neglijarea, dar și lipsa empatiei, stima de sine fragilă și dificultățile în gestionarea frustrărilor. 

Beinur Nuredin, după ce l-a umilit pe Cristian Rizea la Monte Carlo: Sunt gata să repet

Se schimbă regulile privind angajările la stat. În ce condiții mai pot lucra românii cu pensii speciale

Contextul social și cultural, inclusiv toleranța la violență, bullying-ul sever și anturajele care validează agresiunea, joacă de asemenea un rol semnificativ. La acestea se adaugă factori neurobiologici cum ar fi cortexul prefrontal, responsabil de autocontrol și discernământ, este încă în dezvoltare la adolescenți, mai explică Erna Constantin.

Erna Constantin, psiholog clinician și psihoterapeut specialist (sursă foto: arhivă personală)

Mediul familial și anturajul se influențează reciproc, conform declarațiilor sale, familia disfuncțională poate fi motorul comportamentelor deviante, în timp ce anturajul le facilitează manifestarea. „Ce este dezadaptativ în societate poate fi adaptativ în grupul de prieteni care validează agresivitatea”, subliniază psihologul.

Expunerea la violență, directă sau indirectă, în familie, online sau în jocuri video, nu determină automat comportamente criminale, dar poate amplifica reacțiile violente în cazul copiilor vulnerabili.

Semnale de alarmă și ignorarea lor

Există semnale care ar putea avertiza adulții. Printre acestea se numără schimbări dramatice în comportament, retragere socială, legături cu grupuri violente, reacții impulsive și lipsa remușcărilor. 

Totuși, acestea sunt adesea ignorate. „Normalizarea agresivității în media și în societate reduce sensibilitatea la semnele de avertizare. În familie și școală, multe dintre ele sunt interpretate ca gesturi specifice adolescenței”, explică Erna Constantin. Lipsa resurselor și stigmatizarea problemelor mentale contribuie, de asemenea, la neobservarea timpurie a comportamentelor de risc.

Responsabilitatea adulților, de la familie la școală, este de a oferi ghidaj, limite și sprijin emoțional și, de asemenea, ei trebuie să intervină pentru reducerea vulnerabilităților. Responsabilitatea copilului devine relevantă pe măsură ce dezvoltă discernământ și capacitatea de autocontrol.

Recuperarea minorilor agresivi

Despre recuperare psihologică, Erna Constantin este de părere că se poate, dar subliniază complexitatea procesului. Recuperarea, conform declarațiilor sale, înseamnă reintegrare socială, dezvoltarea empatiei și controlul impulsurilor, nu doar reducerea recidivei. 

Riscul de recidivă este evaluat cu instrumente psihologice standardizate și prin monitorizare pe termen lung.

În sistemele europene și internaționale de succes, prevenția timpurie și intervenția multisistemică sunt cheia. De exemplu, Norvegia tratează delincvența juvenilă aproape exclusiv ca problemă socială și de sănătate mintală și se folosește intervenția penală doar ca ultimă soluție.

În Finlanda se integrează psihologii, consilierii școlari și serviciile sociale în școli pentru identificarea timpurie a riscurilor. În Noua Zeelandă se aplică justiția restaurativă, ceea ce implică copilul, familia, victima și comunitatea în procesul de asumare a responsabilității. Țări precum Olanda, Germania, Danemarca și Suedia prioritizează sancțiuni educative, mentorat, consiliere familială și programe de muncă comunitară, cu recidivă semnificativ redusă.

Toate aceste abordări au în comun filosofia prevenției, responsabilizării graduale și reabilitării, nu reacția penală tardivă.

Cazurile extreme trebuie privite în context

Erna Constantin avertizează că prin tratarea acestor cazuri doar ca „monstruozități izolate” riscăm neglijarea fenomenului, subestimarea factorilor preventivi și creșterea stigmatizării copilului și familiei. „Fenomenul trebuie abordat ca o problemă a societății, nu izolat”, spune psihologul în cadrul interviului pentru Evenimentul Zilei.

În România, astfel, resursele de sănătate mintală sunt insuficiente, prevenția timpurie este limitată, iar intervenția multisistemică între familie, școală și servicii sociale este încă departe de standardele internaționale. 

Experiența țărilor care au redus semnificativ delincvența juvenilă arată că soluția nu este pedeapsa dură, ci sprijinul structurat și responsabilizarea progresivă.