Autorul excepției de constituționalitate la baza căreia stă decizia CCR care a impus instanțelor să prezinte motivarea hotărârilor penale odată cu pronunțarea, a fost ridicată de avocatul George Zlati. Acesta activează în cadrul Baroului din Cluj.

Conform luju.ro, care prezintă excepția de constituționalitate, avocatul George Zlati (foto) a făcut apel la mai multe pasaje din Codul de procedura penală care, în opinia avocatului, încalcă mai multe prevederi din Constituția României. De asemenea, avocatul a invocat, la CCR, două articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respective art. 5 privind dreptul la libertate și la siguranță și art. 6 privind dreptul la un proces echitabil.

În esență, George Zlati arată că nenumărați condamnați stau în închisoare luni întregi fără să poată exercită cai extraordinare de atac. Aceasta deoarece primesc foarte târziu motivarea sentinței de condamnare definitivă și nu au la dispoziție considerentele pe care urmează să le critice în calea extraordinară de atac.

De asemenea, apare riscul că între momentul pronunțării hotărârii și motivarea ei, judecătorul să-și schimbe optică, iar acest lucru să dea impresia unei „soluții arbitrare luate fără o deliberare efectivă.

Apărarea vorbește și pentru acuzare

Avocatul invocă situația în care sunt puși procurorii, pe care legea îi obligă să emită doar ordonanțe motivate în ceea ce privește afectarea dreptului la libertate al inculpatului. Or, lipsa unei obligații privind motivarea imediată a hotărârii de condamnare creează o discriminare între judecători și procurori, în favoarea celor dintâi.

Demersul avocatului întreprinde și o analiză comparativă între dreptul românesc și cel din mai multe state europene.

Întreaga excepție de neconstituționalitate o puteți lectura mai jos, conform luju.ro

„Excepție de neconstituționalitate cu privire la următoarele dispozițîi legale:

1. Referitor la lipsa motivării hotărârii la momentul pronunțării

- art. 400 alin. (1) Cod proc. pen. potrivit căruia “Rezultatul deliberarii se consemnează într-o mînuță, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii [...]”.

- art. 405 alin. (3) Cod proc. pen. potrivit căruia „Președintele completului pronunță mînuță hotărârii”;

- art. 406 alin. (1) Cod proc. pen. potrivit căruia „Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunțare”;

- art. 406 alin. (2) Cod proc. pen. potrivit căruia „Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier”;

Sunt neconstituționale raportat la următoarele prevederi:

- art. 1 alin. (5) din Constituție,

- art. 21 alin. (3) din Constituție,

- art. 23 alin. (8) și alin. (12) din Constituție și

- art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 20 din Constituție.

1. Referitor la necitarea inculpatului la pronunțarea hotărârii

- art. 405 alin. (2) Cod proc. pen. potrivit căruia „La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează”, este neconstituțional raportat la prevederile art. 21 alin. alin. (1) și (3) și art. 127 din Constituție.

În susținerea prezenței excepții de neconstituționalitate invocăm următoarele considerente:

Dispoziții legale și constituționale din dreptul comparat relevante în cauza

12. Art. 120 par. 3 din Constituția Spaniei prevede faptul că „hotărârile vor fi motivate și vor fi pronunțate în ședința publică”. De asemenea, art. 142 [regulilele privind redactarea hotărârilor], art. 147.5 și art. 160 [citirea hotărârilor în ședința publică] din Codul de procedura penală spaniol [Ley de Enjuiciamiento Criminal] stabilesc procedura în care se redactează hotărârea și faptul că această este citită în ședința publică.

Art. 147 „Intră în atribuția vorbitorului” [un magistrat din cadrul instanței – n.n]:

...

5. „Citirea sentinței în ședința publică”

Art. 160 „Sentințele definitive sunt citite și comunicate părților și reprezentanților în orice proces în care dezbaterile au fost orale, în aceeași zi în care sunt semnate sau cel mult în ziua următoare” [traducere neoficială]

13. Art. 149 din Constituția Belgiei prevede faptul că orice hotărâre este însoțită de motivare și este pronunțată în ședința publică.
14. Secțiunea 268 din Codul de procedura german1 stabilește faptul că la momentul pronunțării hotărârii se citește atât dispozitivul cât și motivarea hotărârii.
15. Art. 372 din Codul de procedura penală portughez stabilește faptul că după deliberare și votare președintele sau cel mai în vârstă dintre judecători va redacta sentința în acord cu pozițiile exprimate [art. 372.1], iar după ce instanța revine în sala de judecată sentința este citită public de către președinte ori un alt judecător [art. 372.3]. În măsură în care motivarea este foarte extinsă se poate citi doar un sumar al acesteia, sub sancțiunea nulitățîi.
16. Secțiunea 24 parag. 1 din Codul de procedura penală olandez stabilește faptul că decizia ce urmează a fi pronunțată trebuie să fie motivată.
17. Art. 364 parag. 1 din Codul de procedura penală polonez stabilește faptul că hotărârea va fi pronunțată în public. De asemenea, potrivit art. 364 parag. 2 dacă întregul proces sau o parte a acestuia s-a desfășurat în camera de consiliu, pronunțarea motivelor în susținerea hotărârii poate avea loc de asemenea în camera de consiliu.

Cu privire la admisibilitatea excepției de neconstituționalitate

18. Prezența excepție de neconstituționalitate îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. Astfel, toate dispozițiile legale invocate sunt în vigoare la dată invocării excepției și nu au fost declarate că fiind neconstituționale până la acest moment de către Curte.
19. Dispozițiile legale criticate sub aspectul constituționalitățîi au legătură cu cauza deoarece acestea au fost temeiul încălcării dreptului la un proces echitabil. Constatarea neconstituționalitățîi dispozițiilor legale învederate ori a unora dintre acestea, din perspectiva încălcării dreptului la un proces echitabil, ar afecta însăși legalitatea hotărârii pronunțate.
20. În context, devine relevant faptul că la momentul pronunțării hotărârii domnul (...) nu a putut cunoaște motivele pentru care a fost lipsit de libertate. De asemenea, o lipsa a motivării la momentul pronunțării hotărârii echivalează cu o hotărâre nemotivată ce a rezultat într-o condamnare cu executare [pct. A din prezența excepție de neconstituționalitate], fără că acesta să poată să înțeleagă soluția prin raportare la considerentele unei hotărâri motivate.

Scopul contestației în anulare este acela de a anula o hotărâre definitivă

21. Chiar dacă printre temeiurile prevăzute la art. 426 Cod proc. pen. nu se regăsește nemotivarea hotărârii la momentul pronunțării hotărârii, fapt datorat de altfel dispozițiilor legale criticate în prezența, nu există niciun impediment pentru instanța de judecată de a face aplicare directă art. 6 din Convenție. Astfel, în măsură în care nemotivarea hotărârii la momentul pronunțării unei soluții ce conduce la lipsirea de libertate pune în discuție încălcarea dreptului la un proces echitabil, invocarea acestei chestiuni pe calea contestației în anulare reprezintă un posibil remediu.

De altfel, potrivit literaturii de specialitate [M. Udroiu, I. Tocan, Comentariu în M. Udroiu (coord.), Codul de procedura penală, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 1679], scopul contestației în anulare este acela de a anula o hotărâre definitivă pronunțată cu încălcarea normelor procesual-penale.

22. Prin urmare, în măsură în care dispozițiile legale invocate în prezența ar fi apreciate că fiind neconstituționale, hotărârea definitivă ce face obiectul contestației în anulare ar ajunge să fie una nemotivată. Respingerea că inadmisibilă a prezenței excepțîi de neconstituționale l-ar lipsi pe domnul (...) de posibilitatea ridicării unor critici de constituționalitate cu privire la dispozițiile legale ce permit pronunțarea dispozitivului unei hotărâri definitive și executorii, prin citirea minutei, fără a există nici măcar o motivare sumară la acel moment.
23. De asemenea, necitarea părților la pronunțarea hotărârii după amânări succesive ale pronunțării afectează dreptul constituțional al inculpatului de a fi prezent la judecată, implicit la momentul pronunțării hotărârii [pct. B din prezența excepție de neconstituționalitate]. Sub acest aspect apreciem că ne-am putea raporta inclusiv la temeiul prevăzut la art. 426 lit. a) Cod proc.pen., dincolo de posibilitatea invocării art. 6 din Convenție.

Cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate

1. Referitor la lipsa motivării hotărârii la momentul pronunțării
2. Premisa pentru neconstituționalitatea art. 405 alin. (3), art. 406 alin. (1) și alin. (2) Cod proc. pen. este aceea că la momentul pronunțării unei hotărâri definitive nu a existat niciun fel de motivare care să probeze faptul că inculpatul a fost ascultat [„the right to be heard”] ori că în procesul de deliberare judecătorii cauzei au ținut cont de apărările formulate de către inculpat.

De asemenea, de o importantă deosebită este faptul că prin hotărârea definitivă s-a răsturnat o soluție de achitare, instanța de control judiciar dispunând condamnarea domnului (...) la o pedeapsa cu închisoarea în regim de detenție [3 ani și 4 luni cu executare].

Astfel, domnul (...) nu a cunoscut motivele pentru care urmează să execute în regim de detenție o pedeapsa cu închisoarea, motivele în fapt și în drept ce au stat la baza hotărârii pronunțate nefiind cunoscute decât la aproximativ o luna după momentul în care inculpatul a început să execute pedeapsa în regim de detenție.

Problemele generate de lipsa oricărei motivări

25. Aceste împrejurări evidențiază cât se poate de clar problemele generate de lipsa oricărei motivări la momentul pronunțării unei hotărâri definitive prin care se agravează situația inculpatului în calea de atac a apelului, acesta urmând a fi lipsit de libertate. Problemele ce urmează a fi expuse infra se rezumă la următoarele: inexistentă oricărei motivări – oricât de sumare – la momentul pronunțării unei hotărâri a cărei punere în executare a condus automat la privarea de libertate a domnului (...);

imposibilitatea domnului (...) de a acceptă și de a înțelege o soluție defavorabilă nemotivată și totuși executorie; imposibilitatea domnului (...) de a discerne în ce măsură apărările acestuia au fost cu adevărat ascultate; imposibilitatea de a concluziona în ce măsură deliberările cu privire la soluția pronunțată au fost efective, formale ori inexistente; imposibilitatea de a concluziona în ce măsură motivarea hotărârii la un interval lung de timp după momentul pronunțării are legătură cu deliberarea dinaintea pronunțării ori această implică o nouă deliberare;

imposibilitatea de a discerne în ce măsură motivarea reflectă convingerea judecătorului de la momentul pronunțării ori reprezintă doar un mecanism prin care se încearcă justificarea unei soluțîi arbitrare luate fără a există o deliberare efectivă; neaducerea de îndată la cunoștință a motivelor pentru care s-a dispus arestarea; imposibilitatea de a exercită o cale extraordinară de atac imediat după ori la scurt timp după momentul rămânerii definitive a hotărârii;

imposibilitatea publicului de a cunoaște motivele ce au dus la privarea de libertate, în contextul în care citirea minutei nu lămurește acest aspect, iar hotărârea motivată nu este accesibilă publicului la grefă instanței.

26. Considerăm că toate aceste aspecte aduc atingere prevederilor constituționale și convenționale învederate în cuprinsul excepției și anume: art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (8) și alin. (12) din Constituție, cât și a art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 20 din Constituție.

Instituțiile statului sunt legitime doar în măsură în care deciziile acestora sunt motivate

27. Cu titlu preliminar, se consideră pe bună dreptate faptul că instituțiile statului sunt legitime doar în măsură în care deciziile acestora sunt motivate [a se vedea în acest sens Mathilde Cohen, When Judges Have Reasons Not to Give Reasons: A Comparative Law Approach, în „Washington and Lee Law Review”, vol. 72, nr. 2/2015, p. 485].

Or, dintre cele trei puteri ale statului prevăzute în art. 1 alin. (4) din Constituție, puterea judecătorească trebuie să reprezinte un model în ceea ce privește motivarea soluțiilor adoptate. Cu toate acestea, motivarea hotărârilor reprezintă o idee modernă, existând în istorie o tranziție de la nemotivarea hotărârilor la obligativitatea motivării acestora. Observăm că această tranziție vizează inclusiv procesele cu jurați.

Chiar dacă, în ceea ce îi privește pe jurați, tradițional s-a considerat că lipsa unei obligațîi privind motivarea soluției se datorează situației particulare a acestora, care trebuie să se bazeze doar pe intimă convingere, fără a face o analiză în fapt și în drept similară cu cea efectuată de către un judecător, se poate observă că în dreptul continental s-au operat în timp modificări substanțiale la nivel legislativ. Astfel, în prezent, există state (a se vedea cu titlu de exemple cazul Spaniei) unde inclusiv hotărârea pronunțată de către jurați trebuie să fie una motivată.

Procesul de deliberare al juraților este unul complet diferit de cel al judecătorilor

28. Credem totuși că trebuie observată diferența esențială care există între hotărârile pronunțate de jurați și cele pronunțate de către un judecător. Astfel, procesul de deliberare al juraților este unul complet diferit de cel al judecătorilor, motiv pentru care expunerea procesului deliberativ în motivarea soluției pronunțate trebuie să urmeze un regim mult mai strict.
29. De asemenea, credem că trebuie ținut cont de faptul că în dreptul român procesul de deliberare al judecătorului investit cu soluționarea cauzei reprezintă o activitate complexă și deosebit de importantă în contextul luării unei hotărâri. Astfel, art. 393 Cod proc. pen. explicitează faptul că deliberarea poartă asupra chestiunilor de fapt și de drept, asupra existenței faptei, a vinovăției etc. De asemenea, potrivit art. 395 Cod proc. pen., pe parcursul deliberarii se poate lua decizia reluării cercetării judecătorești și a dezbaterilor.

Ceea ce înseamnă că o deliberare efectivă poate duce inclusiv la concluzia că cercetarea judecătorească este incompletă ori că este necesară repunerea cauzei pe rol pentru o dezbatere suplimentară. Prin urmare, etapă dezbaterilor în cadrul completului de judecată, că parte a deliberarii, nu reprezintă în accepțiunea legiuitorului și a tradiției dreptului român o etapă formală.

Din contra, această reprezintă o etapă esențială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Tocmai de aceea, potrivit art. 392 alin. (1) Cod proc. pen., la deliberare iau parte numai membrii completului în față căruia a avut loc dezbaterea, iar potrivit art. 393 alin. (4) Cod proc. pen., toți membrii completului de judecată au îndatorirea să își spună părerea asupra fiecărei chestiuni.

Curtea Constituțională are în acest sens puncte de referință la care să se raporteze

30. Indiferent de tradiția existența în dreptul român legată de disocierea momentului pronunțării unei hotărâri de momentul motivării acesteia, Curtea Constituțională este competență în a statua în ce măsură o asemenea abordare este una acceptabilă într-o societate democratică în care statul de drept în general [art. 1 alin. (5) din Constituție] și dreptul la un proces echitabil [art. 21 alin. (3) din Constituție] în particular sunt de o importantă deosebită pentru ordinea constituțională.

Curtea Constituțională are în acest sens puncte de referință la care să se raporteze, cele învederate în cuprinsul prezenței excepții fiind doar transpuneri ale unor prevederi legale ori constituționale din alte state precum Germania, Spania, Portugalia, Belgia, Olanda, Polonia etc. În aceste state nu este acceptat că o soluție de condamnare să fie pronunțată fără a există la acel moment o motivare, oricât de sumară ar fi această.

Or, în dreptul român, la momentul pronunțării din procesul deliberarii se face public doar dispozitivul unei viitoare hotărâri motivate, consemnat într-o mînuță. Astfel, art. 400 alin. (1) Cod proc.pen. prevede că “Rezultatul deliberarii se consemnează într-o mînuță, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii [...]”, iar art. 405 alin. (3) Cod proc. pen. Precizează că „Președintele completului pronunță minuta hotărârii”.

31. Credem că o asemenea viziune a legiuitorului excedeaza marjei de apreciere în materie de legiferare, aducând atingere nu doar dreptului la un proces echitabil, ci chiar principiului legalității [art. 1 alin. (5) din Constituție]. Viziunea legiuitorului în ceea ce privește pronunțarea unei hotărâri în lipsa oricărei motivări este de altfel contrară unei reguli care pare să reiasă din ansamblul dispozițiilor Codului de procedura penală. Observăm în acest sens că regulă în materia dispunerii unor soluții procesuale se face motivat.

În materia administrării probelor, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, cererea privitoare la administrarea unor probe se admite ori se respinge motivat [art. 100 alin. (3) C.proc.pen.]. De asemenea, potrivit art. 351 alin. (2) și (3) Cod proc.pen., instanța se pronunță asupra cererilor și excepțiilor ori asupra măsurilor luate în cursul judecății doar prin încheiere motivată.

În acest caz, deși în practică judiciară este uzual că încheierea să fie motivată ulterior admiterii sau respingerii unei cereri ori excepții, regulă este cea potrivit căreia soluția este motivată succint, în cuprinsul încheierii fiind regăsită motivarea în extenso.

Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale

32. Observăm chiar faptul că prin intermediul dispozițiilor art. 400 alin. (1) și art. 405 alin. (3) Cod proc. pen. se creează un regim juridic discreționar pentru instanțe în raport cu procurorul. Astfel, dacă o instanța are posibilitatea de a dispune asupra dreptului la libertate printr-o hotărâre ce va putea fi motivată ulterior punerii acesteia în executare, procurorul poate dispune doar printr-o ordonanță motivată. În cursul urmăririi penale, nu există nicio situație în care procurorul poate restrânge ori afecta drepturile unei persoane fără a există o motivare – oricât de succintă – cu privire la soluția dispusă prin ordonanță.

Tocmai de aceea, potrivit art. 286 alin. (1) Cod proc.pen., procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, iar potrivit art. 286 alin. (2) lit. d), ordonanță trebuie să fie motivată în fapt și în drept. Inclusiv dispozițiile art. 363 alin. (3) Cod proc.pen. statuează asupra importanței motivării, prin aceea că procurorul este obligat să își motiveze orice concluzie ori cerere formulată în față instanței.

33. Nu putem identifica nicio rațiune pentru care trimiterea în judecată trebuie motivată în extenso la momentul trimiterii în judecată, dar lipsirea de libertate prin punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare poate fi motivată în 30 de zile de la momentul pronunțării acesteia, sau într-un alt chiar într-un alt termen, având în vedere că termenul de 30 de zile este apreciat că fiind de recomandare și lipsit de orice fel de sancțiune procesuală.
34. Contradicția dintre lipsa unei motivări la momentul pronunțării și regulă motivării deciziilor luate de către organele judiciare este evidențiată inclusiv prin prisma art. 103 alin. (2) C.proc.pen., ce statuează faptul că „În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat [s.n.], cu trimitere la toate probele evaluate.

Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”. În context, este evident că momentul în care instanța „hotărăște” nu se poate plasa în timp la momentul motivării hotărârii, adică la un moment ulterior pronunțării acesteia.

35. Nemotivarea hotărârii la momentul pronunțării acesteia a făcut imposibil că domnul (...) să cunoască motivele pentru care a fost lipsit de libertate la scurt timp după rămânerea definitivă a unei hotărâri nemotivate la acel moment. Celeritatea ori eficientă unui sistem judiciar nu reprezintă argumente suficiente pentru că lipsa totală a motivării la momentul pronunțării unei hotărâri definitive să treacă testul de constituționalitate.

Discutăm așadar în primul rând despre încălcarea art. 5 din Convenție și art. 23 alin. (8) din Constituție [„celui reținut sau arestat i se aduc de îndată la cunoștință... motivele reținerii sau ale arestării”], deoarece lipsirea de libertate s-a bazat pe o hotărâre definitivă nemotivată dar executorie. Discutăm de asemenea despre încălcarea principiului legalității [art. 1 alin. (5) din Constituție], deoarece la momentul în care se aduce atingere dreptului la libertate instanța de judecată refuză să își motiveze soluția.

Acest lucru se răsfrânge de asemenea asupra dreptului la un proces echitabil garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece nu există nicio garanție pentru un observator neutru că o hotărâre nemotivată la momentul luării acesteia nu a fost una arbitrară, ci una luată în baza unui proces efectiv de deliberare.

Procesul de deliberare nu constă doar în trasarea unor concluzii

36. Apreciem așadar că nemotivarea hotărârii la momentul pronunțării acesteia lipsește de conținut întregul proces al deliberarii. Un judecător incapabil în a motiva, cel puțîn în punctele esențiale, soluția la care a ajuns încă de la momentul pronunțării nu poate argumenta post-factum faptul că a ajuns la respectivă soluție că urmare a unui proces deliberativ anterior.

Procesul de deliberare nu constă doar în trasarea unor concluzii ce iau formă soluției regăsite în mînuță ce face obiectul pronunțării. În procesul de deliberare, judecătorii trebuie să motiveze, adică să argumenteze în fapt și în drept de ce se impune o anumită soluție și nu altă. Or, dacă această etapă esențială nu este una formală, ci efectivă, nu există niciun motiv pentru care la momentul pronunțării soluția nu poate fi motivată ori explicată nici măcar în punctele ei esențiale. Sub acest aspect credem că discutăm atât despre o încălcare a art. 1 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție, cât și despre încălcarea art. 6 din Convenție.

37. Publicitatea procesului penal [art. 127 din Constituție] nu se poate limita la citirea în ședința publică a dispozitivului hotărârii în lipsa principalelor motive ce susțîn respectivul dispozitiv. Procedând în sens contrar, atât inculpatul, cât și publicul pot cunoaște doar punctul de vedere al acuzării – expus prin actul de sesizare și concluziile orale formulate în față instanței –, fără a cunoaște însă motivele pentru care instanța a ajuns la concluzia cuprinsă în dispozitiv.

Având în vedere că instanța nu poate prelua verbatim în motivare cele cuprinse în actul de sesizare al instanței, ci trebuie să efectueze o analiză proprie, devine evident că simplă cunoaștere de către inculpat a poziției Ministerului Public nu echivalează cu o cunoaștere a motivelor pentru care instanța a dat dreptate acuzării și a respins cele învederate de către apărare.

38. În jurisprudența CEDO s-a statuat faptul că în acele situații în care în ședința publică se citește doar partea operativă a hotărârii, trebuie analizat în ce măsură publicul putea avea acces prin alte mijloace la hotărârea motivată [a se vedea cauza Ryakib c. Rusiei, parag. 39-45]. Or, în dreptul român publicul poate cunoaște cel mult dispozitivul unei hotărâri, accesul la hotărârea motivată fiind permis doar părților din dosar și procurorului.

Faptul că hotărârile pot fi ulterior accesibile pe portalul ROLII devine irelevant, atât timp când acestea sunt anonimizate și nu se poate face corespondență între conținutul hotărârii și o anumită cauza. În context, nu se poate susține că obiectul urmărit de art. 6 parag. 1 din Convenție este atins în măsură în care instanța se limitează doar la citirea dispozitivului în ședința publică [în același sens, Ryakib c. Rusiei, parag. 45].

40. Doar procesul de deliberare poate fi unul secret, pentru a se evita afectarea imparțialitățîi judecătorilor. Finalitatea unui proces penal este însă pronunțarea unei soluțîi în favoarea ori în defavoarea inculpatului. Lipsa unei motivări care să susțînă o asemenea soluție, încă de la momentul pronunțării, poate ridică serioase dubii cu privire la caracterul arbitrar al acesteia. Dacă o soluție pronunțată în ședința publică nu poate fi motivată la momentul pronunțării sale, se pune problema în ce măsură această a fost luată cu adevărat că urmare a unei deliberări străine oricăror forme de ingerințe externe ori dacă a făcut obiectul unei deliberări efective.
41. Procesul deliberarii nu poate avea că finalitate doar stabilirea soluției ce urmează a fi pronunțată în ședința publică. Această etapă esențială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil trebuie să implice o operațiune de analiză logică și juridică în baza căreia se ajunge la soluția ce urmează a fi pronunțată.

Dacă lipsește o asemenea analiză înseamnă că soluția pronunțată de către instanța nu rezultă dintr-o deliberare efectivă. În măsură în care deliberarea a avut loc înseamnă că instanța și-a motivat deja soluția și poate să expună la momentul pronunțării inclusiv motivele esențiale ce sprijină o asemenea soluție, fie că această expunere are loc oral (urmând a fi consemnată ulterior în scris) ori doar în scris.

Așa cum bine s-a subliniat în doctrina, „deliberarea este judecată propriu-zisă; hotărârea este numai fixarea concluziei deliberarii; sau mai bine zis, este expresiunea concluziei la care a ajuns deliberarea. Prin deliberare se frământă ideile, se examinează chestiunile, se evaluează probele, se lămuresc controversele, se formează opiniunile, se fixează convingerile, se integrează într-o sinteză și se manifestă printr-o declaratiune, care se numește hotărâre” [a se vedea Traian Pop, Drept procesual penal. Partea specială, vol. IV, Tipografia Națională Cluj, p. 242.].

Lipsa motivării la momentul pronunțării transferă procesul deliberativ

41. Lipsa motivării la momentul pronunțării transferă procesul deliberativ la un moment ulterior pronunțării soluției. Acest lucru implică faptul că doar la momentul motivării hotărârii se analizează cu adevărat conflictul de drept penal.

Or, este cert că nu putem discuta despre două procese deliberative diferite, unul cu privire la soluție, iar altul cu privire la motivarea soluției. A susține faptul că judecătorii deliberează, adică își exprimă motivat opinia cu privire la o anumită soluție, dar aceștia nu sunt obligați la momentul pronunțării să facă cunoscut inculpatului și publicului esență motivelor ce au stat la baza soluției reprezintă o soluție draconică.

Într-o asemenea situație, președintele completului nu face decât să îi comunice inculpatului faptul că a fost condamnat și urmează să fie lipsit de libertate, păstrând secrete motivele care au stat la baza privării de libertate și care, în mod normal, au făcut obiectul deliberărilor. Inclusiv din acest motiv credem că sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (8) și alin. (12) din Constituție și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la art. 20 din Constituție.

Viciile de neconstituționalitate sunt evidențiate și de lipsa unei sancțiuni procesuale

42. Pentru toate motivele arătate mai sus, devin neconstituționale inclusiv prevederile art. 406 alin. (1) și (2) Cod proc. pen. ce oferă cadru legal pentru motivarea hotărârii în cel mult 30 de zile de la pronunțare. Cu privire la aceste dispoziții legale, credem că viciile de neconstituționalitate sunt evidențiate și de lipsa unei sancțiuni procesuale, fiind de neacceptat că termenul de 30 de zile să fie unul de recomandare.

Credem că trecerea timpului depărtează tot mai mult motivarea unei hotărâri de convingerea pe care a avut-o judecătorul cauzei la momentul pronunțării hotărârii. Tocmai de aceea, disocierea celor două momente generează riscul că motivarea să nu descrie procesul deliberarii, ci să fie doar reprezentarea unui proces deliberativ nou care să aibă că unic scop „apărarea” unei soluțîi luate în mod arbitrar.

1. Referitor la necitarea inculpatului la pronunțarea hotărârii
2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Martinie c. Franței [parag. 39] faptul că publicitatea ședințelor de judecată are că scop menținerea încrederii în instanțe, prin administrarea justiției în mod vizibil [a se vedea în acest sens și Malhous c. Cehiei – parag. 55-56]. De asemenea, în cauza Luchaninova c. Ucrainei [parag. 55], publicitatea a fost descrisă că fiind un „principiu fundamental” pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.
3. Or, așa cum bine s-a evidențiat în doctrina, publicitatea ședințelor de judecată implică faptul că accesibilitatea este una efectivă. Cu toate acestea, deși art. 127 din Constituție și art. 405 alin. (1) Cod proc. pen. statuează asupra caracterului public al ședinței în care se face pronunțarea, art. 452 alin. (2) Cod proc. pen. ajunge să lipsească de conținut principiul publicitățîi.
4. Domnul (...) nu a fost citat, cu toate că instanța a amânat de două ori pronunțarea, acesta neputând să cunoască în mod efectiv dată, ora și sala la care urmează a avea loc pronunțarea în dată de 05.11.2019. De asemenea, încheierea penală din 22.10.2019 prin care s-a amânat pronunțarea pentru dată de 5.11.2019, a fost disponibilă pe pagină de Internet www.curteadeapelmures.ro doar ulterior momentului pronunțării hotărârii. De altfel, din încheierea penală din 22.10.2019 nici nu reiese că a fost stabilită o ora pentru pronunțare, fiind menționate doar dată și sala în care hotărârea urmează a fi pronunțată. Toate acestea nu arată decât faptul că impedimentul legal referitor la lipsa unei proceduri de citare a fost însoțit de impedimente de natură obiectivă ce l-au lipsit de domnul (...) de posibilitatea de a lua parte la pronunțarea hotărârii.

Limitarea nejustificată conduce la o încălcare a dreptului la un proces echitabil

46. Sub aspectul încălcării art. 21 alin. (1) și (3) și art. 127 din Constituție, observăm faptul că dispozițiile legale [art. 405 alin. (2) Cod proc.pen.] limitează în mod semnificativ posibilitatea inculpatului de a participa la pronunțare, fără a există nicio justificare obiectivă în acest sens. Această limitare nejustificată conduce la o încălcare a dreptului la un proces echitabil, deoarece lipsește de conținut chiar prevederile art. 127 din Constituție ce se referă la caracterul public al ședințelor de judecată.
47. În ciuda faptului că art. 405 alin. (1) Cod proc.pen. se referă la pronunțarea în ședința publică și nu la pronunțarea în ședința de judecată publică, procesul penal se finalizează cu pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, până la momentul unei asemenea pronunțări, nu se poate concluziona că unele ședințe publice sunt de judecată, iar altele nu. De altfel, cu toate că art. 352 Cod proc. pen. se referă la publicitatea ședinței de judecată, în cuprinsul acestui articol legiuitorul oscilează în mod repetat între „ședința de judecată” și „ședința”, ceea ce denotă faptul că cele două noțiuni sunt interschimbabile.

Astfel, la art. 352 alin. (1) prima teza Cod proc.pen., legiuitorul se referă la regulă potrivit căreia ședința de judecată este publică, iar la teza a două se raportează la excepția potrivit căreia ședința în camera de consiliu nu este publică. Cu toate acestea, inclusiv o ședința în camera de consiliu este o ședința de judecată, chiar dacă nu se menționează acest lucru în mod explicit.

De asemenea, în cuprinsul art. 357 alin. (1), art. 358 alin. (1) sau art. 359 alin. (1) Cod proc.pen. se utilizează noțiunea de „ședința” și nu cea de „ședința de judecată”, fiind evident că cea din urmă o include și pe cea dintâi. Cu toate că la momentul pronunțării unei hotărâri dezbaterile au luat sfârșit, credem că nu este exclusă posibilitatea recuzarii unuia dintre judecători chiar în ședința în care urmează să aibă loc pronunțarea hotărârii.

Astfel, art. 67 alin. (1) Cod proc.pen. precizează că subiecțîi procesuali principali pot formulă o cerere de recuzare de îndată ce au aflat despre existența cazului de incompatibilitate, situație care poate să apară în mod excepțional inclusiv la momentul pronunțării unei hotărâri. De asemenea, cu toate că la acel moment soluția a fost deja luată și consemnată într-o mînuță, fără citirea minutei o hotărâre nu poate produce efecte juridice. Prin urmare, potrivit art. 68 alin.

(6) Cod proc.pen., nu este exclusă posibilitatea admiterii cererii de recuzare fără a se menține hotărârea (mînuță) în care s-a consemnat soluția ce nu a mai fost pronunțată și repunerea cauzei pe rol într-un alt complet de judecată. O asemenea ipoteza, chiar cu titlu excepțional, ne arată faptul că deși la momentul pronunțării unei hotărâri nu discutăm că regulă despre o judecată în contradictoriu, inculpatul nu este lipsit de posibilitatea de a invocă anumite cereri ori excepțîi. De asemenea, este evidențiată din nou încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin restrângerea posibilitățîi de a invocă cereri și excepții – una dintre acestea fiind posibilitatea recuzarii unuia dintre judecători.

Publicitatea ședințelor de judecată reprezintă o garanție esențială

48. În concluzie, de vreme ce publicitatea ședințelor de judecată reprezintă o garanție esențială pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, orice prevedere legală care lipsește de conținut o asemenea garanție transformă dreptul la un proces echitabil într-un drept iluzoriu. Deși excepțional o ședința de judecată poate avea loc în camera de consiliu, aceste situațîi trebuie să fie prevăzute de lege și să nu aducă atingere dreptului la un proces echitabil.
49. În cazul de față, art. 405 alin. (1) Cod proc. pen. statuează asupra caracterului public al ședinței în care se face pronunțarea, ceea ce confirmă importantă respectării principiului publicitățîi ședinței de judecată. Această importantă este confirmată de asemenea de sancțiunea nerespectării dispozițiilor privind publicitatea ședinței de judecată – și anume: incidența cazului de nulitate absolută prevăzut la art. 281 alin. (1) lit. c) Cod proc.pen.
50. Nu în ultimul rând, potrivit art. 391 alin. (1) Cod proc.pen., președintele completului informează părțile prezente asupra datei la care se va pronunță hotărârea. Cu alte cuvinte, partea este informată despre prima amânare de pronunțare în mod nemijlocit de către președintele completului, în măsură în care instanța nu rămâne în pronunțare chiar la acel moment. O asemenea prevedere legală este în directă contradicție cu prevederile art. 405 alin. (1) Cod proc.pen., deoarece nu există nicio justificare pentru informarea părților cu privire la prima amânare de pronunțare, dar necitarea acestora ori lipsa de informare cu privire la amânările de pronunțare succesive”.

 

Sursa foto: avocatura.com