Teatrul se trăiește cu lacrimi, speranțe, pasiune și cu încercarea de a-ți depăși limitele. În numele unui ideal căruia și-a dăruit deja existența, deși e încă la început de drum, abia anul trecut absolvind UNATC-ul, Elisa Pîrvan a fost dispusă chiar să doarmă, timp de aproape o lună, în clădirea Thaliei din Reșița. Apasă pe ideea că e încă la vârsta experienţelor şi că nimic n-o sperie, şi nici nu ar întoarce-o din locul la care ţine cel mai mult, scena.

Mică de statură, firavă, strălucitoare în ochi, cu părul bălai. O zână cât un fulg. Şi totuşi cu picioarele pe pământ. Calculată. Consideră că cea mai importantă calitate pentru un actor e răbdarea. Dacă azi, probabil, nu ţi se iveşte vreo oportunitate, va fi cu siguranţă mâine.

 În căutarea de noi splendori

Se prezintă drept actor-colaborator al teatrelor din Râmnicu Vâlcea, Reşiţa şi, mai nou, revenită în şcoala ei, jucând în spectacolul de Licenţă al unei colege. A primit ofertă, şi de la Reşiţa, şi de la Râmnicu Vâlcea, să se angajeze, dar crede că nu a venit încă momentul legării de un anumit loc. Vrea să cunoască oameni şi viața în poveștile ei. „Sunt la vârsta la care vreau să experimentez cât mai mult. Prefer să merg dintr-un oraş în altul, să cunosc cât mai mulţi oameni”.

Cuvintele acestea au un înţeles al lor. Bucureşteanca a fost temătoare, în prima fază, la gândul plecării departe de casă. Dar, odată ajunsă în mijlocul unor trupe din alte zări, e profund marcată de calitatea excepţională a regizorilor și actorilor, deschiși către inovarea exprimării, diversitatea genurilor și exemplarul profesionalism. Așa că vrea noi splenori.

La drum, cu un schimb de haine

Se oprește un pic, privind spre trecutul încă apropiat. „M-a speriat finalul de facultate. Nu știam încotro s-o apuc”. Află de un casting la Teatrul din Râmnicu Vâlcea. Îi comunicaseră o anume dată când trebuie să se prezinte la probă. Şi-a luat un schimb de haine şi la drum.

Ajunsă acolo, i se zice că abia a doua zi se va produce evenimentul. ”Până la urmă am rămas două săptămâni şi jumătate”, în repetiţii. A stat într-un hotel. Teatrul i-a asigurat cazarea.

După acel interval reuşeşte să dea o fugă acasă. Îşi ia mai multe haine. De atunci, e parte a spectacolului „Furtuna”, de Shakaespeare. Mai mult, o nouă experienţă, cooptată fiind şi în corpul de balet. Dansatori-actori.

Cel mai important, din punctul ei de vedere, e că a fost primită cu braţele deschise şi că nu s-a ţinut cont de vârstă. Regizorul piesei e Aurel Palade, la rândul lui tânăr, ”din Constanţa”, marcând ideea că a-ţi găsi de lucru în altă parte a ţării nu e ceva neobişnuit, cel puțin pentru un artist.

 „Un regizor care ne-a dat încredere tuturor. E important acest lucru. Încrederea ajută la construcţia spectacolului”, un alt punct de vedere bine conturat în tușa existențială. „Mă simt norocoasă în tot ce mi s-a întâmplat până acum!”.

Numai ea și cu scena, peste noapte

Urmează Reşiţa. Primeşte semnal de la un fost coleg de facultate, scenograf în piesa ”După repetiţie”, de Ingmar Bergman, în regia lui Ioan Cărmăzan. Se întâmpla în ianuarie, anul acesta. Acceptă provocarea, fiind vorba de rolul principal. Trece prin testare, alături de multe alte fete, Ea e cea preferată.

În prima săptămână a fost găzduită. în Timişoara, de actriţa Alina Ilea. E și posibilitatea de a învăţa despre un om care nu se opreşte niciodată din a-şi exersa dezvoltarea personală. „Am văzut cum se pregăteşte, în fiecare zi, înaintea repetiţiilor, acasă. Făcea vocalize, exerciţii de dicţie. Mi-am dat seama cât de important e să nu te opreşti niciodată din exerciţii”.

Vine experienţa – doar vrea experienţe noi, poftim, le are! – de a locui în clădirea teatrului, aproape o lună. „Mi-au amenajat un pat în vecinătatea casei de bilete”.

Peste noapte rămânea singură. În muțenia zidurilor și în ticăitul clipelor. Nu ţi-a fost frică? „În prima noapte, da. Dar m-am învăţat”.

Baia era în cealaltă parte a edificiului şi trebuia să străbată întreaga sală, să ajungă acolo. „A fost interesant!”, remarcă tinereţea din ea. Nu e nici pe departe primul actor care trece prin aşa ceva. Au mai fost alţii şi în Bucureşti. Şi nu au locuit doar o lună, ci ani, prin mansarda unor teatre ori cine ştie pe unde. Că nu își permiteau, financiar, în altă parte.

Trece repede peste acest subiect, pe care nu îl consideră atât de important. „Sunt relaxată, pentru că sunt tânără!”.

Lacrimile actorului

În spectacolul de Licenţă joacă rolul Rosalindei din „Cum vă place”, de William Shakaespeare. Prin Rosalinda a reușit, mai mult ca niciodată, să se surprindă pe ea însăși. „Cel mai interesant e când reuşeşti să te surprinzi”, este o primă definiţie a carierei sale. Şi a mai fost ceva care a marcat-o. Publicul. Şi prin numărul mare, şi prin atitudine. În sala de la UNATC poate veni oricine să vadă spectacolele. „Am avut 15 reprezentaţii. Mereu sala a fost plină. Am simţit că spectatorii ne privesc ca pe nişte actori”, un lucru important pentru boboci. Femeia pe care o întruchipează percepe tot mai acut cele ce se întâmplă în jurul ei. Ascultă, nu neapărat răspunde, iar drama se amplifică odată cu viața care îi joacă feste. Plânge. Trebuie să plângă. Așa e textul. „Eu, rațională fiind din firea mea, nu am desoperit în prima fază resorturile prin care să ajung să plâng”. Când a urcat pe scenă, la premieră, a simțit cum încetează toate gândurile. Își pusese întrebări. „Cum să ajung să plâng?”. Parcă îi era gol trupul, în interior. Și în acel moment chipul e inundat de lacrimi. Veneau din străfunduri nebănuite. Actrița plângea în rezonanță cu oglinda ei din piesă. „Teatrul este întâlnirea între actor și personaj”, se oprește și inspiră adânc. Răspunde astfel la o întrebare. Ce e mai important pentru ea, teatrul ori filmul? Teatrul reprezintă profunzimea. „Construcţia rolului şi continuitatea emoţională a personajului sunt mai interesante. În sală, simţi energia publicului”. Şi încă un crez al ei, de data asta despre felul în care actorii ar trebui să fie percepuți. „Teatrul e despre adevăr. E despre adevărul fiecăruia”. Am vrut să știu dacă e greu să înveți textul unei piese. Şi dacă a uitat vreodată măcar un cuvânt. „Nu mi s-a întâmplat. Știu bine ce am jucat şi în liceu. Rolurile rămân pe viaţă alături de tine. Se activează de fiecare dată când urci pe scenă”. Personajele interpretate de-a lungul timpului nu au mai plecat niciodată de lângă ea. O însoţesc pretutindeni. Altele o așteaptă..