Motto: “Gândiți-vă că puricele, evaziv, absent și provizoriu, mai trăiește și după ce limba latină, în care i s-a zis pulex, a murit.”

Tudor Arghezi, “Bilete de papagal nr.1”, 2 februarie 1928

Tot așa și Academia Română, care a supraviețuit după două cataclisme. Primul a avut loc după lovitura de stat din 23 august 1944. Mai exact, după decretul nr. 76 de “transformare a Academiei Române în instituție de stat, cu denumirea de Academia Republicii Populare Române”, publicat în Monitorul Oficial din 9 iunie 1948.

A urmat apoi decretul prezidențial publicat în Monitorul Oficial nr.186, din 13 august 1948, în care “sunt numiți membrii titulari activi ai Academiei Republicii Populare Române”. Printre personalități care își regăseau locul pe bună dreptate în aula “celui mai înalt for științific și cultural”, Mihai Sadoveanu, C.I. Parhon, George Călinescu, Grigore Moisil, Alexandru Rosetti, George Enescu, Victor Eftimiu au apărut și “oamenii noi” asemenea lui Barbu Lăzăreanu- Baruch Lazarovici (conform Dicționarului membrilor Academiei Române).

Acesta devenea prin același decret directorul Bibliotecii Academiei și primea un loc în prezidiu, deși nu și-a încheiat studiile liceale. Îl înlocuia pe Ion Nistor, doctor în filosofie al Universității din Viena (1909) și membru al Academiei Române din 1915, care a fost “încărcat” într-o dubă în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, alături de alți peste 100 de academicieni, și cărat la Sighet unde a petrecut  cinci ani și trei luni fără a fi judecat vreodată. Numele celor care au fost duși la pușcărie în acea noapte sunt înscrise pe placa de marmură ce se găsește sub scara care duce la etajul întâi al clădirii din Calea Victoriei, în locul strâmt și meschin denumit “muzeul Academiei Române”.

În jurnalul său, intitulat “Amintiri din închisoare”, Ion Nistor povestește cum a fost trezit noaptea de soție, care îl prevenea că bate cineva în ușă: “am întrebat: cine bate? Mi s-a răspuns: Poliția! Am deschis ușa și cinci agenți de poliție intrară în camera unde dormeau nepotul meu Vlăstar si nepoata mea Ileana. Nevastă-mea îngrozită înlemnise lângă patul meu. Unul dintre agenții de poliție îmi prezentă ordinul prin care eram chemat la Prefectura de Poliție pentru informații, somându-mă să mă îmbrac imediat și sa îi urmez.” L-au ținut o noapte în subsolul Ministerului de Interne, iar a doua zi, împreună cu alți arestați au fost urcați în camioane dube și trambalați prin toată țara zile în șir, fără să li se comunice destinația. Unii nici nu au mai ajuns să afle…

După cinci ani și trei luni de chin, Ion Nistor a fost pus în libertate și trimis acasă cu trei lei în buzunar. Nu mai avea casă, soția i se prăpădise în chinuri groaznice și a fost nevoit să mai aștepte un an până i s-a aprobat o pensie de 518 lei pentru 37 de ani în câmpul muncii. “După câte știu

s-au dat pensii de merit până la 2000 de lei lunar, unora dintre foștii mei colegi în cariera didactică. Eu nu m-am învrednicit de această favoare, pe care nici nu am solicitat-o. Se vede că activitatea mea didactică, ca profesor universitar, ca rector al Universității, ca membru al Academiei Române și ca autor a numeroase publicații istorice, ca autor a cinci volume de documente din colecția Hurmuzachi, publicate de Academie, ca întemeietor și director al revistei beletristice “Junimea literară” 1904-1938, și al Buletinului Institutului de Istorie și Limbă “Codrii Cosminului”, 10 volume care se găsesc în toate bibliotecile mari din străinătate, n-au fost luate în considerare la acordarea pensiilor de merit. Și cu drept cuvânt! Fiindcă activitatea și meritele mele literare și științifice n-au fost considerate de mine ca merit, ci ca o sfântă datorie a vieții mele de om de litere!”

Astăzi, domnul Ion Nistor îl privește din fotografia agățată pe peretele din holul Bibliotecii Academiei Române pe cel care i-a luat locul, tovarășul Barbu Lăzăreanu, colaborator la ziarul “L’Humanité” și rector al universității muncitorești, care a pus sub lacăt ziarele, revistele și cărțile avangardei românești dintre cele două războaie mondiale..

Al doilea cataclism s-a produs după decembrie 1989. După executarea cuplului Ceaușescu, Academia, redevenită Academia Română, dar rămasă, până de curând, “cel mai înalt for științific și cultural” s-a grăbit să-i dea afară pe “tovarășul” și pe “tovarășa”, conform statutului, pentru că au fost condamnați de un tribunal și nu pentru că au intrat fraudulos pe băncile din aulă, împinși înăuntru de servilul Ioan Ursu, al cărui monument funerar domină astăzi parcela academicienilor din cimitirul Bellu. “Sic transit!”

Decretul prezidențial din august 1948 preciza că academicieni numiți vor putea completa locurile din Academie prin alegeri, conform statutului. “Somitățile”, ținute  la mare preț de comuniști, și-au pregătit tinerii colaboratori ca să le ia “dinastic” locul, iar astăzi, ajunși la vârsta senectuții, părăsesc această lume și după ei sosește generația “woke”, promovată de un propagandist care lăuda realizările epocii Ceaușescu în revistele pentru străinătate, președintele Ioan-Aurel Pop și un colaborator al Securității cu nume de cod “Negulescu II”, vicepreședintele Mircea Dumitru. Un propagandist și, după moda nouă, un avertizor de integritate conduc astăzi Academia Română.

(Va urma)