Opinii
Două epoci. Cenzura CNA și ce a pățit Dinu Săraru cu Securitatea pentru piesa „O scrisoare pierdută”
Tema cenzurii articolelor din presă nu trebuie trecută prea ușor cu vederea. Întotdeauna, dacă faci un bulgăre de zăpadă și-l arunci, acesta începe să se rostogolească și să capete dimensiuni uriașe, iar efectul poate fi un dezastru.
Membrii CNA de azi nu trebuie să fie mai mlăștinoși decât securiștii culturali ai lui Ceaușescu. Mulți dintre acești înstelați au fentat sistemul dictatorial și i-au aburit pe cenzorii partidului comunist. Așa au putut supraviețui cărți, filme, piese de teatru, chiar și articole de presă.
Un editorial scris de Dan Andronic („Opiniile devin mai periculoase decât gloanțele”), după decizia CNA de eliminare a spotului lui Marius Tucă din mediul online, mi-a amintit de un episod relatat de marele scriitor Dinu Săraru, fost director al Teatrului Mic până în 1990. În ambele cazuri este vorba despre cenzură și despre Ion Luca Caragiale.
„Libertatea presei este garantată… până când scrii ceva ce nu le convine”, l-a citat Dan Andronic pe Caragiale. Dinu Săraru a scris într-unul din ultimele sale volume – „Jurnalul unui personaj controversat” – ce a pățit cu piesa „O scrisoare pierdută”, pusă în scenă de regizorul Silviu Purcărete la Teatrul Mic. Unuia dintre miniștri comuniști nu i-a convenit ce a văzut pe scenă, l-a „simțit” pe Ceușescu în rolul lui Agamiță Dandanache și a pus în mișcare aparatul instituțional: cenzorii PCR și Securitatea.
Cenzura CNA
O să vedeți cum au acționat cerberii ceaușiști în cazul lui Săraru și cum au făcut-o membrii CNA, în frunte cu Valentin Jucan și Vasile Bănescu în cazul lui Tucă.
De ce nu trebuie să lăsăm să se răcească subiectul? Pentru că acești „democrați de azi”, paznicii mass-media, sunt mai răi în analizele și acțiunile lor decât înaintașii lor din Cenzura comunistă. Ieri a fost eliminată opinia critică a lui Marius Tucă, mâine poate fi cenzurat Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Dan Andronic sau oricare dintre jurnaliștii care apar în audio-vizual. De aceea are dreptate fostul ministru al Culturii, Gigel Știrbu, singurul membru al Consiliului care a votat împotrivă și a acuzat CNA de cenzură, reamintind că dreptul la libera exprimare este un drept de care nicio instituție nu se poate atinge.
„Într-o democrație autentică, CNA nu este și nu trebuie să fie gardianul adevărului absolut”, a scris Gigel Știrbu pe Facebook, în urmă cu două zile. A punctat și „precedentul periculos pe care CNA îl creează: astăzi cenzurează un jurnalist, mâine orice cetățean care îndrăznește să conteste autoritatea”.
Ce a pățit Dinu Săraru cu Securitatea pentru piesa „O scrisoare pierdută”
În anul 1988, bucureștenii stăteau la cozi mai lungi decât cele de la „Carne” ca să cumpere bilete la Teatrul Mic, acolo unde repertoriul ales de directorul Dinu Săraru era de-a dreptul fantastic. Se juca piesa „O scrisoare pierdută”, în regia lui Silviu Purcărete și cu o echipă de actori remarcabili. Se dusese vestea că în spectacol își făcuseră loc și niște „șopârle” cu trimitere la cuplul Ceaușescu, iar oamenii se înghesuiau să vadă spectacolul.
Dinu Săraru scrie în cartea sa despre premiera piesei care a declanșat o anchetă din ordinul Elenei Ceaușescu. Unul dintre demnitari reclamase la partid (PCR) și la Cabinetul 2 că personajul Agamiță Dandanache pare a fi Ceaușescu, iar coana Joițica seamănă izbitor cu „tovarășa Elena”. În decor apărea și Casa Poporului, iar Agamiță mânuia o baghetă printre case, așa cum o făcea și Nea Nicu atunci când mergea „în vizită de lucru” pe șantier și indica unde să se demoleze.
După premieră, scrie Dinu Săraru, a fost sunat de la biroul său, dis-de-dimineață, de securistul Teatrului Mic, colonelul Mureșan. Acesta i-a cerut să vină la teatru ca să reconstituie lista participanților la spectacolul din seara trecută. Când a ajuns, secretara deja bătea la mașină lista: „ministrul tineretului, ministrul sănătății, ministrul culturii, dar cine nu era?!”.
Securistul nu a vrut să îi dea explicații, să discute cu Săraru în teatru și l-a scos în stradă, pe Sărindar. Acolo i-a povestit.
„ Tovarășu` Săraru, ați fost reclamat de o mare personalitate. Ați fost reclamat sus de tot. Eu am rămas absolut stupefiat când am aflat. Zice: uitați, v-a reclamat tovarășul Cutare pentru spectacolul de aseară cu „O scrisoare pierdută”, în care spune că ironizați pe tovarășul și tovarășa. Scrisoarea a fost trimisă azi-noapte și azi-dimineață a citit-o tovarășa și a luat foc”.
În timp ce stăteau de vorbă, o Dacia neagră a oprit lângă ei și a coborât din ea D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor. Fusese și el alertat. „E bucluc mare, Dinule, ce ai făcut?”. Colonelul Mureșan le-a spus că îi lasă să discute deoarece el se duce „la C.C., unde e un adevărat incendiu, după premiera de aseară”.
Dinu Săraru scrie că D.R. Popescu i-a cerut să „o dreagă”, să scoată „scena cu cearceafurile și cu orașul”. Seara se juca din nou, iar directorul susținea vehement că nu mai are final piesa, dacă scoate acea scenă.
„E nenorocire, te rog eu mult de tot, scena aia nu trebuie să mai apară! Ia tricolorul de pe brâul lui Zoe. Zoia Trahanache apăruse și în costum național și cu tricolorul la brâu. Același sfat mi l-a dat și secretarul cu propaganda de la Capitală, Croitoru, un om excepțional care se pare că a și salvat situația, salvând teatrul, salvându-mă, firește, și pe mine: Scoate, domnule, decorul ăla cu Casa Poporului, să nu mai dea Dandanache cu bagheta printre case! Dar ce să facă?, zic. Să facă ce o vrea, dar fără bagheta printre case!”.
Cine l-a potolit pe Dinu Săraru
Cu toată vria declanșată, Săraru n-a făcut nicio schimbare, iar piesa s-a mai jucat câteva zile „cu cearceafurile” cu Casa Poporului și cu Dandanache cu bagheta. Au venit să vadă spectacolul, rând pe rând, generali din Securitate și Miliție, procurorul șef al Capitalei, procurorul general al RSR. Cu toți au râs.
Povestește Dinu Săraru ce i-au împărtășit procurorii șefi la sfârșitul spectacolului:
„Până aici e bine, nu iei mai mult de 5 ani, să vedem acum repriza a 2-a... La plecare, și Popovici și Diaconescu au zis amândoi: Să ne vedem de treabă deocamdată, să lăsăm lucrurile să meargă în voia lor...”
Ne-am văzut de treabă, lucrurile au mers în voia lor: luminile n-au mai fost aprinse în ferestrele orașului, cu Casa Poporului în mijloc, Agamiță n-a mai intrat în oraș, n-am mai dat cu bagheta printre căsuțe și, astfel, cu amputările găsite de Croitoru salvatoare, piesa s-a jucat în continuare mult timp și s-a bucurat de mare succes.
Amputările au rămas însă în folclor și erau reamintite de la spectacol la spectacol de către spectatori care ziceau când apărea scena cu Agamiță: uite, aici se plimba Agamiță ca tovarășul pe bulevard!”.
Răzvan Theodorescu și opinia lui necenzurată
Aceasta e povestea unei cenzuri comuniste, pe care cele două tabere au traversat-o cu oarecare complicitate, cu oarecare prietenie.
În presa scrisă, s-a manifestat cu ceva curaj, academicianul Răzvan Theodorescu, într-o cronică teatrală pe care a încheiat-o magistral în favoarea artiștilor.
„Regizorul Silviu Purcărete și echipa Teatrului Mic au luat, îmi pare, o undă de inspirație. Ei vor să ne spună, cu un glas nou, că nicăieri oamenii nu ar trebui să ierte ascensiunea ticăloșiei lui Dandanache și că niciodată ei nu trebuie să ajungă ca muzica dorită să fie hotărâtă de poliția lui Pristanda”.
Cine-i Dandanache, cine-i Pristanda, în viziunea lui Purcărete al anilor 80, domnilor Jucan și Bănescu de la CNA?! Ca și Gigel Știrbu acum, cronicarul Răzvan Theodorescu a avut curajul atunci să-și exprime liber opinia. Curat, nu murdar!
