Se știe deja, tenismena Simona Halep - nu am cum să-i spun „Simona”, pentru că nu i-am plătit eu lecțiile de tenis, atunci când era copilă - a câștigat procesul prin care a contestat decizia de suspendare pe 4 ani pentru dopaj, decisă de Agenția Internațională pentru Integritatea Tenisului. Sportiva a reușit să obțină micșorarea perioadei de suspendare la 9 luni, în urma apelului pe care l-a făcut la Tribunalul de Arbitraj Sportiv. Acuzația de dopaj a căzut, iar termenul de 9 luni suspendare pentru neglijență a fost deja depășit. Așadar, Simona Halep își poate relua imediat activitatea sportivă.  

Să fie limpede din capul locului, habar nu am ce și cum cu dopajele astea, pentru că nu sunt biochimist specializat în așa ceva, nu știu absolut nimic despre regulamentele și procedurile juridice care tranșează asemenea situații, pentru că nu le-am citit niciodată, și nici vreun microbist al vreunui sport nu sunt.

Nu cred că în toată viața am văzut cap-coadă mai mult de 5-6 meciuri, fie de fotbal, fie de tenis, fie de orice altceva, iar pe un stadion nu am călcat decât o singură dată, de un 23 august, ca să fiu la număr, la slăvit cârmaciul și savanta. Îi înțeleg însă pe cei pasionați și le respect deplin preferința.

Am făcut precizările astea, nu ca să fac pe interesantul, ci ca să se înțeleagă clar faptul că nu pot fi suspectat de absolut niciun subiectivism în cele ce am eu de spus cu privire la Dosarul „Halep”. În primul rând, la auzul succeselor din teren ale sportivei, m-am bucurat la fel de mult cum mă bucur de succesul oricărui om care muncește pe brânci, ca să realizeze ceva în viață. Dacă acel om este un român și face ca prin rezultatele muncii lui să se vorbească frumos de țara mea, îi sunt cu atât mai recunoscător.

În privința recunoștinței mele pentru reușitele Simonei Halep, ea este multiplicată de faptul că sportiva este, în termeni care țin de ortodoxie, ceea se cheamă un mărturisitor. Am mai spus cândva, atunci când a câștigat un mare turneu, cred că cel de la Wimbledon, din 2019, că-i mulțumesc prea-plecat pentru serviciul imens făcut țării mele și pentru că în vremurile astea hâde, pârjolite de urâciune și macerate de puroaie, L-a mărturisit permanent pe Dumnezeu fără nicio ezitare. A făcut-o și în acea ocazie:

„Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a oferit și pentru familia în care am crescut. Mă bucur că sunt româncă, mă bucur că sunt pe acest pământ și sper să bucur cât mai mulți oameni și copii, să-i inspir să reușească și ei ceea ce-și doresc. Slavă Domnului și Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toți!”

În mod absolut cuvenit și spre satisfacția mea de „Pupător de moaște” - așa cum sunt numit în derâdere de tefeliștii neo-marxiști, calitate cu care mă mândresc - Biserica Mea i-a arătat sportivei cinstirea cuvenită. IPS Patriarhul Daniel „apreciind realizările sale în domeniul tenisului feminin de performanță și, totodată, credința sa creștin-ortodoxă, pe care o mărturisește public prin semnul Sfintei Cruci” i-a acordat Ordinul „Crucea Patriarhală” pentru mireni, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române.

Eu cred că toate întâmplările cu care ne este presărat drumul ne sunt date cu un scop, acela de a înțelege tâlcul fiecăreia, de a avea un folos din ele. Și în pățania Simonei Halep văd unul prețios, atât ei, cât și nouă. Cred că toată povestea asta nenorocită, totuși fericit încheiată, nu s-ar fi petrecut dacă sportiva nu și-ar fi dat afară întreaga echipă de români care o asistau și nu s-ar fi dat pe mâna unor străini. I-a trimis acasă pe toți ai ei, pe cei care au stat lângă ea de când creștea. Când a ajuns sus, i-a alungat și s-a combinat cu unii noi, cu niște străini care nu vedeau în ea decât un sac cu bani, pe care se gândeau ori să-l golească, ori să-l vândă.

A făcut exact ceea ce fac mulți români, atunci când dau fie de bani mulți, fie de putere, fie de ambele, se leapădă de nevestele care le-au făcut copii, atunci când erau rupți în fund - iar alea noi nu fac altceva decât să aștepte succesiunea - de prietenii cu care au împărțit un colț de pâine, o cutie cu bere sau un chiștoc de țigară - iar aia noi nu așteaptă decât să se pricopsească, după care eventual să-i mai și toarne. Nu mai cunosc pe nimeni dintre ai lor. Ce și cine este de-al lor începe să le pută.

Mulți dintre noi ar fi bine să reflectăm la pățania Simonei Halep, pentru că pe mulți dintre noi ne caracterizează acest tip de amnezie, uitatul de unde am plecat.