După ce instanța a admis, în dosarul Mineriada, în ședința din 25 septembrie cererea  Asociației 21 Decembrie 1989 și a președintelui ei, Teodor Mărieș, ca petenți, să se facă proba cu înscrisuri,  aceștia au solicitat completului să dispună solicitarea de la Ministerul de Interne, SRI, Parchetul Militar și Ministerul Apărării Naționale a unor acte care incriminează serviciile secrete care funcționau în România în iunie 1990. Însă, atât procurorul militar Văetiș cât și judecătoarea Mădălina Alexandrescu s-au opus cererii revoluționarilor din decembrie 1989, ne-au informat liderii Asociației 21 decembrie.

.

Procurorii militari ai Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au finalizat cercetările în dosarul „Mineriada din 13 – 15 iunie 1990” şi au dispus, în luna iunie, trimiterea în judecată a cauzei.

Sunt judecaţi pentru infracţiuni contra umanităţii Ion Iliescu, la data săvârşirii faptelor preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi preşedinte ales al României, Petre Roman, la data faptelor, prim-ministru al Guvernului interimar al României, Gelu Voican Voiculescu, la data săvârşirii faptelor, viceprim-ministru al guvernului interimar al României, Virgil Măgureanu, la data săvârşirii faptelor, director al Serviciului Român de Informaţii, Mugurel Florescu, la vremea respectivă adjunct al procurorului general al României şi şef al Direcţiei Procuraturilor Militare, Emil Dumitrescu, la data săvârşirii faptelor, membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională şi şef al Direcţiei Generale de Cultură, Presă şi Sport din cadrul Ministerului de Interne, Benedict Cazemir Ionescu, la data săvârşirii faptelor, vicepreşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, Adrian Sârbu, la data săvârşirii faptelor, şef de cabinet şi consilier al primului ministru, Miron Cozma, la data săvârşirii faptelor, preşedinte al Biroului Executiv al Ligii Sindicatelor Miniere Libere „Valea Jiului”, Matei Drella, la data săvârşirii f

 

 

Ce au solicitat revoluționarii instanței

 

 

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

SECTIA PENALA

DOSAR NR.

TERMEN 09.10.2017

 

 

DOMNULE PRESEDINTE

 

 

       Subsemnatul Teodor Maries si subscrisa Asociatia 21 Decembrie 1989 petenti in dosarul cu numarul mai sus mentionat, conform solicitarii instantei de la termenul anterior, va depun urmatoarele

 

NOTE DE SEDINTA

 

prin care va solicit ca in cadrul probei cu inscrisuri admisa conform incheierii de la termenul din data de 25.09.2017 sa dispuneti :

 

       I. Referitor la plangerea petentului Teodor Maries.

 

  1. Efectuarea unei adrese catre Ministerul de Interne, UM 0962, D.G.I.PI., pentru atasarea tuturor actelor/rapoartelor/informatiilor/notelor informative intocmite de diversi lucratori si care au stat la baza redactarii documentului din data de 12.06.1990. ANEXA 1

     Potrivit acestui inscris, care provine de la conducerea D.G.I.P.I. si care a fost intocmit de UM 0962, subsemnatul am fost urmarit de catre cadre ale ministerului de interne pe intreaga durata a manifestatiei din Piata Universitatii.

 

2. Efectuarea unei adrese catre Serviciul Roman de Informatii pentru a comunica la dosar actele care au stat la baza intocmirii Adresei nr. 471 din data de  24.09.1990 . ANEXA 2

 

       Din acest document rezulta, de asemenea, ca am fost urmarit inca de la inceputul protestului din Piata Universitatii si de catre lucratori ai acestui serviciu secret, inscris care prezinta o mica parte din implicarea mea in aceste manifestatii (respectiv cele 12 aprilie 1990, 22 aprilie 1990, 24 aprilie 1990).

 

3. Efectuarea unei adrese catre Parchetul Militar (fosta Procuratura Militara Bucuresti) pentru a fi atasat dosarul nr. 1044/1/1990. ANEXA 3

 

       Din Adresa datata 6 iulie 1990 semnata de Procurorul Sef Ioan Haineala si adresata Procuraturii Militare Bucuresti rezulta ca prin aceasta a fost inaintata declaratia subsemnatului data in perioada arestului preventiv din 1990 acestei unitati de parchet in dosar de urmarire penala nr. 1044/P/1990.

       Prin Adresa nr. 26113/29.06.1990 emisa de Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Politiei. Directia Cercetari Penale a fost transmisa Procuraturii Municipiului Bucuresti declaratia subsemnatului de refuz de hrana fiind arestat conform mandatului de arestare preventiva nr. 236/P/1990 dat in dosarul nr. 1044/P/1990.

 

4. Adresa catre Sectia IV Politie pentru a transmite la dosar actele intocmite cu ocazia audierii mele din ziua de 13 iunie 1990, precum si cele in baza carora am fost retinut si audiat (ordonanta/rezolutie procuror, mandat de retinere/arest preventiv etc.). ANEXA 4

       Potrivit Adresei nr. 499113/25 iulie 1991, Sectia IV Politia mi-a comunicat ca in data de 13 iunie 1990 am fost audiat de catre reprezentantii organelor de procuratura si eliberat in jurul orei 18 :00.

 

5. Adresa catre Serviciul Arhiva pentru atasarea dosarului nr. 1841/1991 care a fost pe rolul Curtii Supreme de Justitie, aspect care rezulta din citatia emisa la data de 17 ianuarie 1992 pe numele subsemnatului de aceasta instanta. ANEXA 5

 

6.  Adresa catre Ministerul de Interne, Directia Generala a Penitenciarelor, Penitenciarul Bucuresti pentru a comunica actele care au stat la baza intocmirii biletului de liberare nr. G/14958/1990 prin care am fost pus in libertate la data de 30.10.1990 din arest preventiv. ANEXA 6

 

7. Va depunem citatiile emise de Sectia Parchetelor Militare prin care eram chemat la organele de cercetare penala pentru a fi audiat in calitate de persoana vatamata in dosarul nr. 47/P/2014. ANEXA 7

 

8. Adresa datata 15.04.2016 prin care eram invitat sa particip la audierile ce vor avea loc incepand cu data de 18.04.2016 in dosarul nr. 47/P/2014. ANEXA 8

 

 

       II. Referitor la plangerea Asociatiei 21 Decembrie 1989.

 

       Atât la dosarul penal 74/P/1998, cât și la dosarul penal 75/P/1998 (ambele aparținând S.P.M.), și care au drept obiect evenimentele din 13-15 iunie 1990, există probe “parțiale” din care se poate trage concluzia că în acțiunea de represiune violentă a manifestației din Piața Universității, din iunie 1990, au fost implicate cel puțin trei servicii secrete românești, după cum urmează:

cu privire la S.R.I., fostul director al acestui serviciu Virgil Măgureanu, inculpat în prezenta cauză, fiind unul din organizatorii represiunii îndreptată împotriva manifestanților.

În cauză au mai fost puși sub învinuire și alți ofițeri S.R.I. (cum ar fi mr. Bondoc Titus ș.a. de la S.J.I. Gorj care a condus autobuzele cu mineri din zona Motru în București, în dimineața de 14.06.1990).

 

cu privire la D.I.A. (actuală D.G.I.A.), dovada cea mai concludentă a implicării ofițerilor acestei structuri este chiar devastarea sediului “Asociației 21 Decembrie 1989” din București (str. Batistei), în dimineața de 14.06.1990, la această activitate participând exclusiv cadre militare ale fostului Batalion 404-Buzău (condus de “celebrul” ofițer Trutulescu), unitate din structura fostei Direcții de Informații a Armatei (D.I.A.).

În acea acțiune a fost distrus sediul asociației, o serie de bunuri ne-au fost sustrase iar membrii prezenți din asociația noastră au fost loviți, căpătând astfel leziuni grave.

Din păcate, însă nu s-au făcut cercetări pentru a se stabili clar cine au fost “făptașii” și cine le-a ordonat cadrelor militare respective să devasteze sediul asociației noastre, cine i-a condus pe aceștia la sediul nostru și care a fost scopul acestei acțiuni incalificabile ?!?

Din păcate nici un cadru militar sau fost cadru militar nu a fost învinuit pentru această faptă gravă.

 

– cu privire la U.M.0215 (actual D.I.P.I.), cu prilejul cercetărilor efectuate în dosarul penal 75/P/1998 (în perioada 1999-2000) a fost pus sub învinuire col. Borislavski Dimitrie, zis “KUKI”, (mai precis cumnatul fostului Prim Ministru Petre Roman) care lucra în acea perioadă la U.M. 0215.

În sarcina acestuia s-a reținut că a condus un grup de mineri în dimineața de 14.06.1990, la Universitatea București, unde a fost devastat sediul “Ligii Studenților”, fiind agresați studenți și profesori (în timpul orelor de curs).

Din sediul “Ligii Studenților ” dar și din facultate, minerii, sub coordonarea ofițerului respectiv, au ridicat cu un camion mai multe lucruri (inclusiv lucruri de inventar), ce au fost ulterior găsite chiar la sediul U.M.0215 București, unde își avea biroul col. Borislavski.

Deși acesta a fost pus sub învinuire, ancheta nu s-a mai continuat pentru a se stabili cine i-a ordonat acestui ofițer să devasteze împreună cu minerii sediul “Ligii Studenților” și cine i-a aprobat să sustragă acele bunuri și să le depoziteze în sediul unității militare.

Un alt element al situației de fapt din care rezultă clar implicarea unor ofițeri superiori ai U.M. 02115 în evenimentele din 13-15.06.1990 se poate “extrage” din dosarul cu nr. 558/P/1990 (rechizitoriu emis la data de 22.10.1990), dosar în care au fost trimiși în judecată pentru infracțiunea de furt două cadre active ale fostei unități militare din cadrul M.A.I., respectiv col. Nicolae Ion și colegul său Dumitrescu Corneliu care, împreună cu minerul Danciu Petre, s-au deplasat în dimineața zilei de 14.06.1990 (în fruntea unui grup mai mare de mineri sosiți din Valea Jiului) la locuința liderului P.N.Ț.C.D., Ion Rațiu cu scopul să-i devasteze acestuia domiciliul și eventual să-i suprime viața.

Din cuprinsul dosarului rezultă că grupul de mineri a fost organizat și condus la locuința liderului țărănist de cele două cadre ale forței U.M.0215.

Tot din rechizitoriul întocmit în cauză mai rezultă că după ce grupul de mineri conduși de cele două cadre militare au pătruns în locuința lui Ion Rațiu, în timp ce distrugeau imobilul, a fost găsită suma de 100.000 USD ce a fost sustrasă de cei doi reprezentanți ai unității militare, aceștia oferindu-i lui Danciu Petre 10.000 USD pentru a păstra tăcerea.

Din cele expuse mai sus, credem noi că ideea principală este nu atât fapta de furt calificat ce a făcut obiectul dosarului penal, ci împrejurarea că în dimineața de 14.06.1990 cei ce au organizat și condus efectiv grupurile de mineri la adresele “opozanților politici” ai regimului Ion Iliescu au fost ofițeri din serviciile secrete românești.

Din păcate cercetările efectuate nu au clarificat implicarea acestor servicii în reprimarea manifestațiilor din iunie, 1990.

În afara celor expuse deja, asociația noastră mai deține următoarele informații despre pretinsa implicare a serviciilor secrete românești în pregătirea (chiar minuțioasă) reprimării manifestației din Piața Universității, iunie 1990 :

– imediat după începerea manifestației din Piața Universității, în primăvara anului 1990, la nivelul S.R.I. s-a înființat, sub comanda directă a lui Virgil Măgureanu, “Grupul Dâmbovița”. Acest așa zis “grup de lucru” a avut un singur obiectiv, respectiv acela de monitorizare a fenomenului “Piața Universității” în scopul obținerii de informații cu privire la stabilirea identității a cât mai multor participanți și a identificării liderilor acestei mișcări.

Zilnic, cadrele S.R.I. se infiltrau în rândul manifestanților pentru împlinirea acestei misiuni reușindu-se astfel identificarea mai multor locuitori din mun. București (inclusiv elevi din școala primară), a căror identitate a fost “transpusă” apoi pe niște liste ce au fost distribuite din ordinul lui Virgil Măgureanu, grupurilor de mineri și securiști (îmbrăcați în mineri) care, în dimineața de 14.06.1990 s-au deplasat direct la domiciliul liderilor politici ai pieței dar și la alte persoane participante.

– în paralel (sau poate chiar în sprijinul) cu activitatea acestui  “grup de lucru”, în cadrul “defunctei” U.M.0215 București s-a înființat deasemeni un  “grup de lucru” similar care a avut aceeași menire de monitorizare a manifestației din Piața Universității.

Astfel, ofițeri din cadrul acestei unități militare “s-au cazat” la et. 5 și 6 din Hotelul Intercontinental pe aproape toată perioada manifestației din piață.

Ofițerii respectivi au filmat și fotografiat aspecte (reținând fizionomii) ale demonstranților din Piața Universității, ulterior procedându-se la identificarea persoanelor manifestante din piață.

Și aceștia au întocmit liste cu liderii și participanții manifestației, care au ajuns ulterior, prin “grija” lui Gelu Voican Voiculescu, exact la liderii minerilor din Valea Jiului, care astfel, în dimineața de 14.06.1990 au devastat locuințe particulare și sedii de partide politice așa cum figurau pe listele primite de la Gelu Voican Voiculescu.

Unul din ofițerii U.M.0215 București care a “fost cazat” în acea perioadă la Hotelul Intercontinental se numește Șurghie Florian, care ulterior a devenit judecător militar (avansare pentru merite deosebite) iar în prezent este “renumit” avocat la Baroul București.

În scopul stabilirii corecte a gradului de implicare al celor trei servicii de informații în reprimarea violentă a manifestațiilor din Piața Universității, iunie 1990, vă rugăm  dispuneti :

Efectuarea unei adrese pentru comunicarea de catre cele trei servicii a tuturor documentelor întocmite de aceste servicii în legătură cu implicarea lor în activități ce au vizat supravegherea fenomenului “Piața Universității” și reprimarea manifestațiilor generate de acest fenomen;

  •  Efectuarea unei adrese catre Ministerul Apărării Naționale (fostă D.I.A.) pentru  a comunica toate documentele întocmite cu ocazia  “intervenției” Batalionului 404 – Buzău pentru devastarea sediului “Asociației 21 Decembrie 1989”.

 

INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

SECTIA PENALA

 

 

          DOMNULE JUDECATOR DE CAMERA PRELIMINARA,

 

Subsemnatul:

Teodor Maries, domiciliat în București…., în calitate de părte vătămată în dosarul nr. 47/P/2014,

Si

Subscrisa

Asociatia 21 Decembrie 1989, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedura in Bucuresti, str. Drumul Taberei nr. 34, bl. T3, sc. A, ap. 74, sector 6, avand CIF 4747301, reprezentata legal de Presedinte Teodor Maries,

 

 formulam în baza art. 340, C.P.P. şi în termenul legal formulez, urmatoarea:

                                         PLANGERE

 

Împotriva  măsurii de clasare a cauzei, măsură dispusă la pct. 11 din rechizitoriul întocmit la data de 12.06.2017, măsura clasării fiind dispusă în raport cu plângerea formulată de mine ca persoană vătămată în cadrul evenimentelor din 13-15.06.1990, și împotriva Ordonanței emisă de procurorul militar șef al  Secției  Parchetelor Militare , ordonanță ce poartă numarul 19/II-2/ 2017 din data de 17.07.2017, prin care a fost respinsă plîngerea formulată împotriva măsurii de clasare dispusă de procurorul de caz .

Apreciem că măsurile atacate prin prezenta plângere sunt esenţial nelegale şi vădit netemeinice,  pentru următoarele:

MOTIVE

 

  1. Parte vatamata Teodor Maries

 

  1. Scurt rezumat al situației de fapt din anul 1990, în baza căreia am dobândit calitatea de persoană vătămată
  • în dimineața zilei de 13 iunie 1990 am fost reținut pe strada si, fără să încalc legea in vreun fel, introdus forțat într-o mașina a poliției și dus la Poliția Capitalei, iar ulterior la Secția 4 Poliție unde am fost anchetat de către un procuror până spre seara când am fost eliberat.

 – în noaptea de 18 spre 19 iunie 1990 am fost reținut din nou, tot nevinovat, și dus  la Poliția Capitalei, iar dimineața am fost transferat la Penitenciarul Rahova

 – timp de 2 săptămâni cât am stat la Rahova s-a exercitat o presiunea psihică  extrem de mare pentru a recunoaște faptele de care eram acuzat,dar pe care nu le savârșisem.

– în toată această perioadă am refuzat hrana, iar timp de 10 sau 11 zile am refuzat chiar şi apa

– în a 13-a- si a 14-a zi de detenție, fiind propabil speriați ca aveam tensiunea foarte mică și trebuie sa recunosc a existat și o filmare pentru care mi s-a reproșat „Ce, bă, se intereseaza americanii de tine ca nu ai murit ?”, s-a luat hotarârea sa fiu transferat la Spitalul Penitenciar Jilava. Înainte cu o zi de a ma transfera am fost chemat de mai multe ori intr-un așa zis cabinet medical unde am suportat presiuni extrem de mari de a renunța la greva foamei. Deși eram extrem de slabit și cu o tensiune de aproximativ 7 cu 3,5 așa cum mi s-a spus, nu am cedat nici la amenințări, nici la injurii, practic la toataă tortura psihica. La plecare, cel care se erija în medic, deși prin comportament numai medic nu era, m-a amenințat spunându-mi „Daca te mai prindem vreodata pe aici, nu mai scapi!”.

– am fost transferat la Jilava si m-au “introdus” in celula de greva foamei. In acea celula am ramas până în a 46-a zi de grevă a foamei.

– 46 de zile de calvar în care nu mi-a fost permis să iau legătura cu familia şi în care am trăit de multe ori presiuni psihice şi scene de groază. După 46 de zile m-am hotărât să renunţ la refuzul de hrană. Am scris o declaraţie, am insistat să fiu cântărit – lucru care mi s-a acceptat şi, în acest fel am ajuns în cabinetul unei doctoriţe ce răspundea de salonul unde urma să fiu mutat. În cabinetul acestei doctoriţe, căreia nu-i mai reţin numele,  mi s-a întocmit o fişă unde s-a menţionat că am greutatea de 53 de kilograme, iar la plecare, aceasta, in soapta, mi-a spus „eu stiu ca tu nu ai ce cauta aici, eu incepand de maine, intru in concediu si nu mai vin.” Probabil medicul intuia la ce urma sa fiu supus si nu vroia sa fie complice. Cu adevarat a urmat o perioada extrema a vietii mele.

      – am fost pus in libertate de către instanța pe data de 30 octombrie 1990,

      – la finalul procesului de la Tribunalul București a fost pronunțată sentința prin care eram condamnat la 6 luni cu suspendare, reținându-mi-se ca fapta săvârșită, infracțiunea de pătrundere fără drept intr-o instituție publică – TVR, iar ulterior in anul 1992 am fost achitat de catre Curtea Supremă de Justitie.

 

2. Măsuri procesuale importante ce interesează cauza:

a) Hotărârea CEDO – Marea Cameră, pronunțată la date de 17.sept 2014 în cauza „Mocanu si alții contra României”.

       Din conținutul hotărârii respective urmează a se reține câteva aspecte importante ce au interes pentru cauză:

  -autoritățile de urmărire penală și judiciare românești “nu au reușit să ajungă la un consens cu privire la încadrarea juridică a actelor de represiune săvârșite în 1990” (pct.83, 91, 106, 108, 113, 115, 126, 137, 147, 150, 156-159 și 167 din hotărâre).

În opinia mea, curtea vrea să spună într-un limbaj elegant, că de fapt, timp de 26 de ani autoritățile judiciare românești s-au “bâlbâit” la propriu (făcând-o într-o manieră nepermisă), cu privire la stabilirea încadrării juridice ,“bâlbâială” care, din păcate, subzistă și în prezentul rechizitoriu ,atita vreme cit procurorii militari considera in mod nepermis ca o serie de modalitati normative de savirsire a infractiunii contra umanitatii-participarea directa a unor procurori la intemnitarea pe nedrept a citorva sute de opozanti politici ai regimului Iliescu ,precum si devastarea sediiloor unor partide politice, ziare ,organizatii,institutii-sunt considerate de acestia ca infractiuni de drept comun, fiind date ca prescrise, desi hotiririle judecatoresti interne si internationale invocate mai sus au stabilit ca aceste aspecte sunt de fapt modalitati de savirsire ale aceleasi infractiuni impotriva umanitatii, care, are evident, un caracter imprescriptibil

  • toate faptele penale săvârșite în cadrul evenimentelor din 13-15.06.1990,  “se înscriu în cadrul represiunii organizate de stat și săvârșite de echipe mixte de civili și militari…” (pct.63-65 din hotărâre);
  • curtea a stabilit că Guvernul României din acea perioadă “a aplicat în zilele respective o politică de represiune îndreptată împotriva manifestanților și opozanților care solicitau o reformă politică în 1990.”

Brutalitatea represiunii a fost subliniată de numeroase hotărâri interne dar și de către Curte ( pct.37, 39, 50, 75 și 81 din hotărâre).

  • această politică represivă a fost desfășurată cu participarea poliției, armatei și a unor civili mobilizați, folosindu-se tancuri și muniții grele, deși manifestanții aveau obiective politice non-violente. Mobilizarea, transportarea și cazarea în București a peste 5.000 de mineri și alți muncitori înarmați cu topoare, lanțuri și cabluri metalice era partea principală a acestui plan.

Pe cale de consecință “existența unei politici de stat represive generalizate și sistematice este dovedită în speță.”

  • în Opinia Concordantă la hotărârea Marii Camere a Curții, hotărârea pronunțată la data de 17.09.2014 în cauza “Mocanu și alții împotriva României”, opinie exprimată de judecătorul Pinta de Albuquerque, la care a aderat Nebojsa Vujeniq, ne explicitează considerentele din hotărârea Marii Camere, în sensul că autoritățile judiciare românești timp de 26 de ani, ar fi procedat în mod “incoerent”, prin încadrarea faptelor penale săvârșite în cadrul evenimentelor din 13-15.06.1990 ca infracțiuni, distincte, de “drept comun”, care sunt supuse prescriptibilității, în condițiile în care faptele respective reprezintă elementele constitutive ale infracțiunii revăzute și pedepsite de art.439 Noul Cod penal, mai precis “infracțiuni contra umanității” ;
  • în acest sens redăm textual următoarele din punctul nr.14 al Opiniei Concordante: ”independent de încadrarea lor juridică în dreptul intern la momentul faptelor, evenimentele menționate anterior reprezintă încălcări în masă ale dreptului la viață, dreptului la integritate fizică și sexuală, dreptul la proprietate și ale altor drepturi fundamentale ale cetățenilor și persoanelor juridice române, victime ale represiunii politice  a statului, îndreptată împotriva opozanților Guvernului de la acea vreme. În terminologia juridică nu există decât o singură încadrare aplicabilă faptelor în cauză: evenimentele din iunie 1990 constituie o crimă împotriva umanității săvârșită în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile.”
  • din punctul 17 al opiniei Concordante redăm următoarele: “Acum este necesară încadrarea corectă a faptelor din speță, ceea ce nu au făcut cele mai înalte autorități judiciare și de urmărire penală interne.

Manipularea încadrării juridice a evenimentelor în litigiu, astfel încât acestea să facă obiectul unor termene de prescripție, care nu ar fi fost aplicabile dacă aceste evenimente ar fi fost încadrate corect, contravine însuși obiectului și scopului articolelor 2 și 3 din Convenție și art.1 din ”Convenția privind imprescriptibilitatea împotriva umanității.”

  Este vorba aici despre elementul crucial al cauzei. Astfel cum am arătat anterior, toate probele de la dosar indică faptul că sunt întrunite elementele constitutive ale unei crime împotriva umanității săvârșită de conducători ai statului român… ”

       Această hotărâre este cea care a” forțat” autoritățile judiciare românești să dispună infirmarea soluțiilor de clasare dispuse anterior în cauze, redeschiderea urmăririi penale și continuarea cercetărilor sub aspectul săvârsirii infracțiunii contra umanității, prev. si ped. de art. 439 C.pen. Altfel spus, procurorii militari români au fost obligați de CEDO sa atribuie faptelor o corectă incadrare juridica, mai precis de a nu califica aceste fapte ca infracțiuni de drept comun pentru care intervenise de mult prescriptia răspunderii penale, ci de a considera aceste fapte (omoruri, vătămări fizice și psihice, lipsiri de libertate și arestări nelegale etc.) ca elemente constitutive ale infracțiunii contra umanității, infracțiune ce nu are un regim prescriptibil.

       Dacă analizăm textul art. 439 din C. Pen. care incriminează această infracțiune vom putea constata că la alin. 1, litera I este incriminată această infracțiune sub următoarea modalitate normativă: ” intemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internațional” . Situația mea, aceea de a fi reținut și arestat total abuziv timp de mai multe luni, pentru convingerile mele  politice  ( pentru ca in final să fiu găsit nevinovat de instanță) se incadrează perfect la textul normativ indicat mai sus, motiv pentru care mă consider parte vătămată în cauza penală.

b)    Ordonanța nr 3 /C3/502/2015 emisă de Procurorul General al României, prin care s-a dispus infirmarea parțială a soluției de clasare anterioară și redeschiderea urmăririi penale.

        Prin această măsură procesuală Procurorul General și-a argumentat infirmarea dispusă și redeschiderea urmăririi penale tocmai pe considerentele hotărârii CEDO, pe care și le-a însușit în totalitate, opinând în cauză că omorurile, vătămările fizice si psihice, lipsirile de libertate, sau arestările vădit abuzive nu reprezintă altceva decât modalități normative de săvârșire ale infracțiunii contra umanității.

c)    Încheierea numărul 169 din 09 martie 2015 pronunțată de ICCJ secția Penală prin care s-a dispus admiterea cererii  PICCJ , confirmându-se astfel redeschiderea urmăririi penale și continuarea cercetărilor sub aspectul infracțiunii contra umanității.

       Este evident ca aceasta hotărâre judecătorească definitivă reia în conținutul său, în integralitate, atât motivarea hotărârii CEDO  cât si cea a Ordonanței Procurorului General menționând textual, cu privire la scopul incriminării infracțiunii contra umanității, este acela de  a proteja o valoare socială, respectiv: ”Valoarea socială protejată este, în esență aceeași, respectiv siguranța populației civile ….”. Evenimentele din 13-15.06.1990, în cadrul cărora peste 1200 de persoane au fost reținute abuziv sau arestate, fără ca acestea să fi săvârșit vreo faptă penală, măsurile respective fiind de fapt efectele represiunii statului împotriva celor cu convingeri politice democratice, nu reprezintă decât afectarea siguranței populației civile, protejată tocmai prin incriminarea infracțiunii contra umanității.

d)    Rechizitoriul emis în cauză de secția parchetelor militare la data de 12.06.2017 in dosar penal 47/p/2014prin care s-a dispus trimiterea în judecată a mai multor inculpați pentru săvârșirea, în formă continuată(deși acestă formă nu este regăsită și la încadrarea juridică, prin eventuala aplicare a art.35 Cpen, problema fiind una specifica camerei preliminarii) a infacțiunii contra umanității, reținându-se în sarcina fiecărui inculpat atâtea acte materiale câte persoane au fost vătămate prin faptele lor.

       Prin același rechizitoriu , la punctul 11 din dispozitiv, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii aceleiași infracțiuni (art 439, alin.1 lit. g și j) cu privire la plângerea formulată de mine ca parte vătămată în cauză, soluție fundamentată pe motivul că fapta sesizată de mine, și in urma careia eu am fost vătămat ,nu ar fi prevăzuta de legea penală.

       e)    Ordonanța nr 19/II-2/2017 din 17.07.2017 prin care procurorul militar sef al Secției  Parchetelor Militare mi- a respins plangerea formulata impotriva măsurii clasarii cauzei, in raport cu fapta in urmă careia eu am fost vătămat, solutia clasarii fiind dispusa de procurorul de caz la pct. 11 al dispozitivului rechizitoriului emis in dosarul 47/P/2016.

       Atat masura de clasare dispusă de procurorul de caz cat și ordonanța prin care mi-a fost respinsa plângerea impotriva măsurii clasarii sunt netemeinice și nelegale, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

3.   Netemeinicia si nelegalitatea măsurii  de clasare dispusă, la data de 12.06.2017,  la punctul 11 din rechizitoriul emis în dosarul nr. 47/p/2014 al Secției Parchetelor Militare, precum și a Ordonanței nr 19/II-2/2017 din 17.07.2017 prin care procurorul militar sef al Secției  Parchetelor Militare mi-a respins plangerea formulată de mine impotriva măsurii clasarii cauzei .

       Prin procesul verbal din 21.10.2016, întocmit în dosarul 47/p/2014, rezultă că procurorii militari care au efectuat urmărirea penală în dosarul mai sus menționat mi-au atribuit calitatea de parte vătămată în cauză, cauză ce avea drept obiect infracțiunea împotriva umanității, aducându-mi-se la cunostință cu acel prilej drepurile și obligațiile pe care eu le aveam  .

       Pentru a se ajunge la atribuirea acestei calități procesuale, pe lângă probele aflate la dosarul cauzei, eu am dat anterior declarații detaliate ”pe coală albă” ,la care am atașat și o serie de probe din care rezulta că în perioada evenimentelor 13-15 iunie 1990, și imediat după aceea, am fost mai întâi reținut și ulterior arestat preventiv pe o perioadă de mai multe luni de zile, măsuri dispuse fără ca eu să fi încălcat legea penală și luate evident împotriva mea numai pentru convingerile mele politice,care erau ostile ”regimului Iliescu” ,proaspăt instalat la conducerea statului . Pentru aceste motive am și fost achitat de instanța de judecată după doi ani de proces, mai precis, prin Decizia nr.474/24.02.1991 pronuntata de Curtea Suprema de Justitie, in dosarul 1841/1991, s-a dispus admiterea recursului meu formulat impotriva sentintei instantei de fond si achitarea mea in baza art. 10, lit. d CPP, pentru infractiunea prev. si ped.art.2,alin.2 din Decretul-Lege nr.88/1990, care sanctiona fapta de patrundere fara drept in sediul unei institutii, respectiv in sediul TVR.  

       Este evident că nu am fost singurul în această situație. La pagina 1528 din Rechizitoriu procurorii militari prezintă situația de fapt, în legătură cu persoana mea total trunchiat ,considerând la final, fără să prezinte vreo motivație , că în urma reținerii și arestării mele abuzive nu aș fi vătămat în nici un fel .

       Se rețin, în prea scurta descriere făcută de procurori, numai o parte a împrejurărilor în care am fost implicat, recunoscându-se numai că în data de 13  am fost lipsit de libertate în mod ilegal un număr de 14 ore, fiind ținut fără motiv într-o secție de poliție, iar la final se amintește ,aproape ca un eveniment normal pentru acești procurori militari, că în data de 18 iunie 1990 aș fi fost reținut și arestat preventiv și apoi trimis în judecată.

        Ce uită procurorii militari să menționeze este faptul că, în final, Inalta Curte de Casație si Justiție a dispus achitarea mea, astfel că, timp de 4 luni de zile eu am stat în centrele de detenție românești, în condițiile în care nu am săvârșit fapte penale și în condițiile în care mi-a fost afectat evident dreptul meu la libertate, la un proces echitabil și la sănătate fizică și psihică deoarece  am fost nevoit să stau o lungă perioadă de timp în greva foamei când eram în penitenciar, numai pentru a putea semnala autorităților că eram victima unui abuz, al cărui singur motiv real era crezul meu politic total diferit de al celui regimului Iliescu.

       Stau și mă întreb retoric dacă oricare din procurorii militari anchetatori, sau toți la un loc, ar fi fost în locul meu ,ar mai fi fost capabili să stabilească, în două propoziții, că patru luni de pușcarie pentru un om nevinovat nu înseamnă afectarea dreptului la libertate?

        Tot retoric mă întreb, cum a fost posibil ca aceiași procurori militari sa-mi confere la data de 21.10.2016 calitatea de persoană vătămată, ca urmare a săvârșirii infracțiunii contra umanității, iar la data de 13 iunie 2017 ”sa-mi ridice„ tot ei această calitate, fara ca intre timp sa se administreze vreo proba care sa le fundamenteze aceasta ultima decizie ?

       Răspunsul pentru mine este foarte simplu, și anume acela că după ce mi s-a atribuit calitatea de persoană vatămată ,până la emiterea rechizitoriului, a  intervenit, in viziunea lor, totusi ceva ce i-a determinat pe procurori ” să mă tragă pe dreapta” (căci chiar asta au făcut). Dacă analizăm materialul probator, vom constata că după data de 21 octombrie 2016 când am primit calitatea de parte vătămată, nu a intervenit nici o probă nouă care să modifice situația de fapt existentă la momentul când eu am dobândit calitatea de persoană vătămată.

       Singurele probe noi administrate după această dată au fost audierile subsemnatului în calitate de persoană vătămată  și prin care am adus toate detaliile necesare procurorilor militari elucidării cauzei si confirmarii faptului ca eu am in mod real aceasta calitate procesuala.

       Singurele aspecte care s-au petrecut după data de 21.10 2016  sunt  plângerile mele repetate în care reclamam modul defectuos al acestor procurori militari în instrumentarea anchetei, subliniind faptul că în maniera în care ei procedau erau încălcate atât hotărârile CEDO cât si ordonanța Procurorului General dar și încheierea ICCJ de confirmare a redeschiderii urmăririi penale.

        Deoarece aceste plângeri ale mele au rămas fără rezultat, am considerat că nu le-a luat nimeni în seamă, însă am greșit, deoarece abia acum constat că” domnii „ procurori militari au fost foarte atenți la plângerile mele, dar nu în sensul de a le soluționa conform legii, ci în sensul de ”a-mi plăti o poliță” prin scoaterea mea din dosar, numai pentru faptul că am îndrăznit să formulez astfel de plângeri.

Apreciez că și încadrarea juridica pe care ei au dat-o situației mele nu este cea mai potrivită și cred că special au făcut această încadrare pentru a putea să motiveze clasarea ulterioară. Mai precis, au încadrat situația mea de fapt la prevederile art. 439 alin.1 lit. g și j., C pen ,respectiv la variantele normative care presupun că infracțiunea s-a săvârșit ori prin vătămarea integrității fizice sau psihice ori prin persecutarea unui grup sau unei colectivități determinate, astfel că procurorii au putut să susțină ca eu nu am dovedit că am suferit vătămări psihice sau fizice în urma arestării nelegale, ca și cum o persoană care stă nevinovată 4 luni în pușcărie, parțial în greva foamei ,mai trebuie să si aducă și dovadă  procurorului că a fost traumatizata. Astfel că procurorii au dispus clasarea cauzei deoarece nu au găsit în dosar dovada traumei mele. Dacă este se teoretizăm pe acest subiect, pot să apreciez, fără posibilitatea cred eu de a greși, că în situația mea trauma psihică este prezumată ,fără ca eu sau procurorii să mai fim nevoiți sa mai depunem și probe în acest sens în dosarul cauzei.

Suferinta psihica la care eu am fost supus se deduce automat din insusi faptul ca am fost supus timp de patru luni de zile unei detentii, dublata de 45 zile de greva foamei, fara ca eu sa savirsesc vreo fapta penala,fiind intemnitat numai datorita convingerilor mele politice. Este de altfel simplu de observat   ca ,in varianta normativa a infractiunii careia eu i-am cazut victima, nici nu se cere dovada existentei unor vatamari, singura conditie pe care textul de lege o impune este aceea a dovedirii intemnitarii sau a unei alte forme grave de privare de libertate, cu incalcarea regulilor regulilor generale de drept international.

Toate aceste dovezi se aflau de mult la dosarul cauzei ,procurorii militari  precizind in rechizitoriu –pag.1528 –ca la prezenta cauza penala a fost atasat dosarul meu de urmarire penala 1291/P/1990.

Faptul că procurorii militari au ”premeditat” înlăturarea mea ca parte vătămată din prezenta cauză ( înlăturare care a vizat o întreagă categorie de persoane vătămate aflate în aceeași situație), deși am fost întemnițat patru luni de de zile în mod nelegal și numai pentru convingerile mele politice, este dovedit de câteva aserțiuni inserate de către procurori în rechizitoriu la paginile 10 și 11 astfel:

– la pagina 10 din rechizitoriu procurorii menționează că din obiectul prezentului dosar face parte numai lipsirea de libertate a unui număr de 1250 de persoane, mai precis cele reținute și transportate pentru cercetări la cele două unități militare din Băneasa și Măgurele, explicându-se că această categorie de părți vătămate s-au aflat sub puterea discreționară a autorităților, care a incetat odată cu punerea acestora în libertate. Rezultă cu suficiență din rechizitoriu că majoritatea acestor părți vătămate au fost reținute în aceste condiții maxim câteva zile.

– la pagina 11 procurorii precizează, fără să-și motiveze decizia, că în prezenta cauză penală nu va fi analizată și nu va face obiectul cercetarilor legalitatea măsurilor de arestare luate de organele de urmărire penală, deoarece această situație ar fi făcut obiectul unui dosar separat de urmărire penală, înregistrat la PICCJ sub nr. 751/p/2005 si in care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurori, pe motiv de prescriere a faptei prev, si ped. de art. 266 din Vechiul C.pen. (arestare nelegală si cercetare abuziva).

Dacă studiem cele două alegații mai sus invocate, vom vedea că procurorii militari au stabilit în mod abuziv și nelegal anumite limite ale anchetei, de așa manieră încât sa excludă din dosar părțile vătămate care au fost ridicate din diverse locuri, duse în aresturile polițienești, arestate preventiv și trimise în judecată, în condițiile în care cei în cauză nu săvârșiseră fapte penale, satul român îndreptâdu-si represiunea penală asupra lor numai pentru motivul că erau opozanți ai proaspătului regim politic proaspăt instalat. I n acelasi timp ei au scapat de raspundere penala doua categorii de persoane puternic implicate in savirsirea infractiunii contra umanitatii, pe de o parte fiind vorba despre procurorii care au intemnitat ,pe criterii politice ,oameni nevinovati iar pe de alta parte fiind vorba de reprezentantii esaloanelor 2 si 3 din structura piramidei infractionale, respectiv cei ce au organizat in teritoriu grupurile de mineri si muncitori si le-au adus in Capitala la razboi civil- exact situatia inc. Civ. DRELLA MATEI ,simplu maistru si lider de sindicat la o mina din Valea Jiului, ” scăpat” de procurorii militari printre inculpații pentru care s-a dispus trimiterea in judecată, deși nu a fost exponentul unor puteri politice sau instituționale care sa-i confere rolul de organizator al planului de represiune.

Aspectele mai sus menționate constituie de fapt, încălcări grave ale procurorilor militari în raport cu obligațiile ce le aveau conform următoarelor texte legale:

–      art 5, alin. 1,C.p.p., conform caruia organele judiciare au obligația de administra probe complete in scopul aflării adevărului cu privire la faptele si imprejurările cauzei ;

–      art 7, alin.1 C.p.p., conform căruia procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare ;

–      art 15 , C.p.p., care completează obligativitatea instituită de art 7, Cpp , detaliind anumite condiții de punere in mișcare sau exercitare a acțiunii penale, în sensul că acțiunea penală se pune in mișcare și se exercită de fiecare dată când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune.

–      art 327,C.p.p., conform căruia procurorul poate emite rechizitoriu numai atunci când urmărirea penala este completă și când la dosarul cauzei există toate probele necesare,  a căror administrare trebuie să fie făcută în conformitate cu prevederile legale. Dacă din aceste probe rezultă existența unei fapte si este identificat autorul acesteia,la finalul cecetarilor se va emite rechizitoriul dacă autorul răspunde penal, ( este evident că, textul de lege se referă la toate textele de participație penală, deci inclusiv la complicitate, instigare ). Dacă una din persoanele cercetate nu răspunde penal sau nu există probe de vinovăție impotriva ei, sau există una din cauzele care împiedica punerea in miscare a acțiunii penale, procurorul va dispune intotdeauna clasarea cauzei, soluție care trebuie evident sa fie temeinic motivată.

–      art. 328 alin. 3 C.p.p., care instituie obligația pentru procuror de a întocmi ,în cauza penală in care a administrat probele, si acestea conturează vinovăția unor persoane, un singur rechizitoriu,chiar dacă urmărirea penală priveste mai multe fapte și mai mulți suspecți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite (adică pentru unele fapte și persoane se dispune trimiterea în judecată iar pentru altele se dispune clasarea ).

Textele de lege mai sus menționate conțin reglementări importante, care au valoarea unor principii de bază în ceea ce priveste latura penală a unei cauze penale, latură penală care se pare că a fost numai în aparență soluționată atâta timp cât din minimum de 150 de persoane despre care există probe de vinovăție au fost trimise în judecată numai 10% dintre acestea, ceilalți fiind scăpați de răspundere penală de procurori.

Tot în acest mod procurorii refuză să aplice prevederile  art. 439, alin .1 lit . i , C pen , care incriminează ca infracțiune contra umanității și întemnițarea sau altă formă de privare gravă de libertate.

Logica prea simplă a acestor procurori îî aduce în situația de a susține că subzistă această infracțiune numai pentru cei care au fost reținuți pe nedrept 3-4 zile, iar pentru cei care au fost întemnițați 4 luni ,  pentru crezul lor politic, și nevinovați fiind, infracțiunea contra umanității nu mai este un text de lege care sa-i protejeze, deși practica CEDO si conținutul efectiv al textului ne semnalează că realitatea este cu totul alta.

Prin faptul că procurorii militari susțin la pagina 11 din rechizitoriu că nu se mai pot pronunța cu privire la măsurile de arestare nelegale luate de procurori în 1990, pe motiv de prescriere a  faptelor, se încalcă practica CEDO  în materie, invocată în prezenta plângere, conform căreia procurorii româmi au manipulat de-a lungul timpului încadrarea juridică în scopul clasării cauzei pe motiv de prescripție.

În hotărârea sa C.E.D.O.- MAREA CAMERĂ  precizează ” cu subiect și predicat” că o astfel de manipulare este nepermisă, deoarece toate faptele săvârșite în timpul evenimentelor din 1990 reprezintă variante normative ale infracțiunii contra umanității,fapta care are un caracter inprescriptibil.

Când fac aceste aprecieri nu vreau să mă refer neaparat la neincluderea în acest dosar a procurorilor care au arestat nelegal în 1990. Mă refer de fapt la victimele acestora, mai precis la cei care, nevinovați fiind, au umplut temnițele românești numai datorită crezului lor politic.

Dacă in anul 1990 aceste victime au fost sfidate sau mai bine zis , călcate în picioare de reprezentanții statului român, în prezent sfidarea acestora de către aceleași autorități este și mai gravă, atâta timp cât li se refuza a doua oară dreptul la o justiție curată.

La art. 79, din C. Pen. persoana vătămată este definită ca fiind: ”persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală” .

În baza a celor invocate eu susțin că după 4 luni de pușcărie nevinovat, arestat numai pentru crezul meu  politic în cadrul atacului generalizat și sistematic desfășurat in anul 1990 asupra populației civile inocente, am tot dreptul să figurez în prezenta cauză ca și parte vătămată.

Studiind rechizitoriul se constată că procurorii miltari, de la pagina 1510 analizează pe scurt situația unor persoane pretins vătămate, motivând la final pentru fiecare în parte de ce urmează a se dispune clasarea față de inculpat cu privire la pretinsa vătămare a persoanei analizate. În cadrul aceleiași situații mă aflu și eu, si, ceea ce mă onorează dar și mă intristează in același timp ,este faptul că tot în această categorie se încadrează și ”seniorul” CORNELIU COPOSU dar și sora acestuia, despre care se știe că au fost ținte principale ale Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Alături de noi se află și persoane care se pare că nu au suferit vătămări de nici un fel ( cel puțin așa reiese din rechizitoriu) cum ar  fi:

– Oancea Carmen Beatrice, despre care se spune că in datele de 13-14.06.1990 a privit ca spectatoare evenimentele de la Institutul de Arhitectură Ion Mincu și a doua zi evenimentele din centrul capitalei, fără să fie agresată reținută, eventual deposedată de bunurile sale.

-Postelnicu Radu Mihai,  despre care se afirmă în rechizitoriu că în cursul evenimentelor din 13-15 iunie 1990 a fost un observator direct al  manifestațiilor de la sediului TVR și de la Poliția Capitalei, menționându-se că nu a fost arestat, lovit sau vătămat in vreun alt fel.

Exemplele sunt numeroase, însă eu le-am invocat numai din dorința de a argumenta faptul că, procurorii militari au strecurat cu rea- credință ,printre persoanele care nu pot avea calitatea de parte vătămată, și anumite persoane care trebuie să aibe această calitate pe care procurorii le-o refuză în mod nelegal.

În sens contrar aș putea să enumăr foarte multe situații de persoane vătămate, reținute ca atare în dosar, cu privire la care nu s-a putut stabili decât că au fost reținute 2-3 zile la cele două unități militare de la Măgurele și Băneasa, după care au fost eliberate. Motivația pentru care procurorii militari i-au introdus în cauză ca persoane vătămate este aceea că, acestia au prezumat de aceasta data că o persoană reținută nelegal  timp de două zile a suferit o traumă psihică. Este cazul părții vătămate BLAGA SMIGELSCHI DORIN – CORNELIU- LICINIU , care a fost reținut în 14.06 si eliberat în 16.06.

Nu îmi explic cum procurorii militari acceptă ideea existenței traumei psihice într-aun caz de reținere nelegală de două zile și o exclud, ca în cazul meu,în situația unei persoane reținută in aceleași   condiții nelegale si care a fost nevoită să suporte aceasta stare o perioadă de timp de 20 de ori mai mare decât cazul expus mai sus.

Criticile mai sus expuse au fost prezentate de mine în plangerea formulată de mine împotriva măsurii clasării cauzei, măsură dispusa de procurorul de caz.

Procurorul militar șef, prin ordonanta din 17.07 2017 mi-a respins plângerea ca netemeinică fără sa i-a in considerație argumentatia prezentată de mine și fără să analizeze practic cele invocate de mine în plângere.

Pentru acest motiv am crezut că este necesar să vă redau in integralitate argumentele invocate de mine în plângere.

Cu privire la motivația pe care procurorul militar șef își întemeiază ordonanța de respingere a plângerii mele nu pot sa nu remarc faptul că are un caracter vizibil superficial, fiind făcută ”pro causa”,  reprezentând practic intenția procurorului șef de a respinge ”din start” o astfel de plângere, fără să o analizeze în fond și fără să i-a în seamă motivele plângerii, oricât de intemeiate ar fi ele.

Că este asa, ne-o dovedește superficialitatea și chiar nerealitatea motivelor invocate de procurorul șef, din care, cu titlu de exemplu,  invocăm următoarele:

-la pag 5 din ordonanța procurorului  sef , paragraful 4-5, se susține că lipsirea mea de libertate (timp de 14 ore), cât am fost reținut fara forme legale intr-un sediu al poliției, ar fi  expresia necesității de a fi identificat si audiat în acel sediu, susținându-se in continuare că din cercetări ar rezulta că eu nu am fost reținut ca timp mai mult decât cat era necesar ca sa fiu identificat și audiat.

În alta ordine de idei procurorul militar șef stabileste astfel un ” standard” greu de acceptat, mai precis imposibil de acceptat, atâta timp cât practica CEDO susține că o persoană nu poate fi reținută mai mult de 4 ore intr-un sediu de politie pentru a fi identificată si audiată.

O alta observație cu privire la susținerea procurorului sef este aceea că în afara declarțiilor mele, la dosarul cauzei nu a fost administrată nici o altă probă, ca să se poată aprecia dacă durata reținerii mele la sediul poliției a fost legala sau nu.

Mai doresc să precizez că la momentul respectiv era in vigoare legea 21 / 1969, de funcționare a politiei, care la art 4 alin 1 lit e , dădea dreptul organelor de militie să conducă la sediu numai persoane despre care există indicii temeinice că au savarsit infractiuni, indicii care evident nu existau atata timp cat eu, ca simplu trecator am fost pur si simplu ”umflat” de pe stradă si bagat în dubă, fara să fac absolut nimic nelegal.

Dacă am fi de acord cu argumentația procurorului sef s-ar putea creea o practică total nelegală în baza careia forțele de ordine ar putea reține fară temei orice persoană iar dupa 14 ore aceasta să fie eliberata. Este clar ca astfel de manifestări ar fi nelegale, neconstituționale si impotriva practicilor CEDO.  Daca ele ar mai fi indreptate si impotriva potentialilor adversari politici ai regimului, este evident că astfel de măsuri nu ar fi decât expresia existenței unui stat politienesc ca formă de manifestare a statului totalitar.

– la pag 6 din ordonanța, începând cu paragraful 6, procurorul  sef, susține că nici eu nici celelalte  persoane care au  fost arestate abuziv, pentru simplu motiv că ne manifestam crezul politic diferit de cel al regimului aflat la putere, nu putem avea calitatea de părți vătămate în cadrul infracțiunii contra umanității, deoarece arestarea noastră s-ar fi făcut cu acte în regulă, adică resprectând procedura penală aplicabilă la acel moment. Mai susține in continuare procurorul șef că din acest motiv nu mai contează dacă am fost astfel intemnitati nevinovați iar măsurile respective fiind luate impotriva noastră in cadrul atacului generalizat și sistematic exercitat de organele statului împotriva populatiei civile nevinovate.

Concluzia procurorului sef ar fi aceea că, si atunci ca si în prezent, organele judiciare ale statului pot oricând aresta oameni nevinovați care au alt crez politic, si, chiar daca astfel de măsuri s-ar petrece in cadrul atacului generalizat și sistematic, ele ar fi orice altceva dar niciodată forme de săvârsire a infractiunii contra umanității.

Altfel spus, daca in iunie 1990 organele statului i-ar fi arestat pe toti cei 1300 de nevinovati conduși la unitătile din Baneasa si Magurele și i-ar fi intemnitat câteva luni degeaba, astăzi, toate cele 1300 de persoane nu ar mai fi putut figura ca părți vătămate și nici autorii acestor fapte ca inculpați.

O astfel de susținere nu poate fi acceptată nicicum, deoarece art 439alin 1 lit i CPP incriminează ca infracțiune contra umanității orice formă de intemnițare sau privare gravă de libertate, fără sa facă distincție dacă măsurile respective s-au luat cu emiterea sau făra emiterea unor acte oficiale .

Asa cum expune procurorul militar șef situația, argumentația dumnealui este mai mult o expresie a unei ignoranței vădite a unei neîntelegeri a legislației românesti și internaționale, părând mai mult a fi un mod de manifestare prin care procurorul militar șef   incercă sa-i ajute pe foștii lui colegi care au incalcat legea penală, in scopul de a nu fi trasi la raspundere penala pentru infractiunea contra umanității, putând astfel afirma ca, in esentă ,atitudinea in cauza este expresia favorizării unor faptuitori sau infractori.

Parcă nefiindu-i suficientă argumentația anterioară, procurorul militar șef ajunge să sustină ( pag 7 paragraf 6-7) ca eu, desi am fost arestat nelegal doar pentru ca aveam alfel de crez politic, nu am fost deloc vătămat si nu am suferit în nici un fel, sustinându-se că nu sunt probe in scopul dovedirii acestor suferinte.

 Mă intreb daca dumnealui ar mai gandi la fel daca ar fi fost in locul meu in iunie 1990, adică să stea 4 luni întemnițat și să spună după aceea ca nu a suferit nici fizic nici psihic?

Prin susținerile sale procurorul șef ignoră prevederilor art 439 alin 1 lit i CP, care incriminează ca și formă de savarsire a infractiunii contra umanității, intemnițarea sau lipsirea de libertate in mod ilegal, fară ca textul de lege să condiționeze existența acestei infracțiuni de vreo dovadă că persoana intemnițată ar fi suferit în vreun fel. Este evident ca prin simpla intemnițare legea prezumă și existenta unor suferințe atât de ordin fizic cât și de ordin psihic. 

  

  1. Persoana vatamata Asociatia 21 Decembrie 1989                  

 

Prin Ordonanta din 17.07.2017, Procurorul Militar Sef al SPM a dispus respingerea ca inadmisibila a plangerii subscrisei formulata impotriva solutiei de clasare dispuse prin rechizitoriul nr. 47/P/2014 din data de 12.06.2017 cu privire la savarsirea infractiunilor prevazute de art. 439 al. 1 lit. a, g si j din Noul Cod Penal cu aplicarea art. 5 al. 1 din N.C.P.

In cuprinsul ordonantei contestate se arata : „Aceasta sustinere nu poate fi primita, intrucat lezarea dreptului de proprietate intr-o forma care sa intruneasca elementele de tipicitate ale vreunei dintre variantele normative ale infractiunilor contra umanitatii ar putea imbraca doar o forma juridica, de exemplu o expropriere sa o confiscare pe temeiuri compatibile cu infractiunile contra umanitatii, nu si o forma fizica, prin afectarea substantei bunuluice face obiectul dreptului de proprietate, afectare specifica doar infractiunii de distrugere”.

Acest mod “ de a privi lucrurile” pare simplu, însă pe fond are un caracter precar, conducându-l pe semnatarul ordonanței atacate la o opinie profesională ce nu are, de fapt, nici o legătură cu adevărul cauzei.

Astfel, dacă vom studia atât Codul penal din 1968, cât și Codul penal din 2014, vom constata că ambele definesc, în partea generală, “ infracțiunea complexă” ca fiind acea infracțiune care are în conținutul său, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Dacă analizăm în continuare modalitățile normative de săvârșire a faptei prevăzute în art.439 din Noul Cod penal care incriminează “ infracțiuni contra umanității” vom constata că această infracțiune complexă ce poate fi săvârșită într-o multitudine de forme, respectiv : uciderea unor persoane, sclavia, traficul de ființe umane, deportarea sau transferarea forțată a unor persoane, torturarea unor persoane, violul, agresiunea sexuală, vătămarea fizică sau psihică, persecutarea unui grup prin primarea de drepturi ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi pe motive de ordin politic, rasial, național….(ș.a.).

Condiția esențială impusă de textul de lege pentru ca una din faptele penale mai sus descrise să poată fi considerată ca element constitutiv al infracțiunii prevăzute și pedepsite de art.439 Noul Cod penal este aceea că faptele respective să fie săvârșite “ în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populații civile…”.

În acest context se pun

Te-ar putea interesa și: