Olimpicii români au în Satul Olimpic din Beijing asistenţi de nădejde.

Nouă chinezi sunt gata să dea oricând o mână de ajutor echipei Comitetului Olimpic şi Sportiv Român. Venim din ţara paranoică a fostei Securităţii nu se poate să nu ne gândim că unii dintre ei vor da rapoarte complete despre cum s-au purtat ai noştri. Sportivilor nu le pasă. Dimpotrivă.

Îi apreciază, pentru că sunt simpatici şi amabili. Plus că se ocupă de micile probleme: ajută la montarea unui televizor în hol (în camerele sportivilor nu sunt), cheamă doamnele de la curăţenie când e vreo urgenţă, dau telefoane, mereu sună specialişti când nu pot rezolva ceva singuri. Profesorii din China, elevii din Colentina

Sunt voluntari, însă conceptul e vag. Cei care vorbesc româna au fost solicitaţi de ambasadă să dea o mână de ajutor. Ne vorbesc uluitor de bine limba, încât te întrebi ce se întâmplă cu restul chinezilor, care, de la taximetrişti la vânzătorii de Buddha mici în bazar, nu înţeleg nici măcar englezescul „Hotel“.

Dilema se spulberă când aflăm că unii şi predau româna. Distanţa dintre asiaticul care vă întinde zâmbind o pereche de tenişi în Colentina şi profesorul cu alură de domnul Trandafir din holul clădirii „A 12“ din Satul Olimpic din Beijing se comprimă brusc. Sunt toate şansele ca primul să fi învăţat să zică „Bună ziua“ de la al doilea. Dintre asistenţi sare în ochi figura unui băiat înalt şi slăbuţ, dotat cu ochelari de clubber înrăit. Dacă locuiţi pe Calea Victoriei din Bucureşti aveţi toate şansele să-l fi văzut. Acolo stă el de trei ani, deşi e crescut în Tianjin. Silabisim pe ecusonul lui „Zheng He“.

„Jăng Hă“ ne corectează. „Hă îmi zic şi colegii din România. Ţin eu să-mi spună pe nume, cum trebuie“, insistă el. Domnul Hă. Student la Conservator, în anul III, la „Pedagogie“ (alt asistent e tot la Conservator, la „Canto“). Hă are 22 de ani, e maestru la pian şi chitară. A ajuns la Bucureşti în 2005, când a început anul pregătitor, în care a învăţat româna. Stă cu unchiul său, stabilit în România de peste zece ani, s-a îndrăgostit de ţara noastră şi nu prea ar mai vrea să plece. Mai ales că are şi o slăbiciune: îi plac româncele. Rău de tot. „N-am o iubită, doar prietenă. E o diferenţă“, ţine să lămurească.

SIMBOLURI

România, adică „O-Zone“ şi Mihai Trăistariu

Şi mai e ceva la care un locuitor al şantierului care ne ţine loc de Capitală nu s-ar fi gândit: aerul îmbâcsit al Bucureştiului e o desfătare pentru cine vine din China. „Cel mai mult îmi place aerul de la voi“, e o propoziţie pe care nu credeam s-o auzim vreodată. Dar iată că Hă îl adoră, aşa cum adoră folclorul românesc, vocea lui Mihai Trăistariu şi mai ales pe moldovenii de la „O-Zone“, trupă care nici măcar nu mai există. În barurile din Beijing încă se aude des „Ma-ia-hi, ma-ia-ho“, iar lui Picasso tot nu-i răspunde nimeni la SMS.

Tinerii chinezi refac, fără să ştie, România mare. Pentru ei ţara noastră ∂ OZone. Pentru Hă, România înseamnă zilele astea opt-nouă ore de muncă voluntară pe zi. Şi lui va trebui să-i mulţumim când vom trage linia participării la JO. Domnului Hă. O rotiţă mică şi disciplinată în marele angrenaj asamblat de chinezi pentru a uimi lumea.

Corespondenta din Beijing